luni, 10 iulie 2017

O vizită la un bolnav în timpul călătoriei


Era în toamna târzie a anului 1827. Ziua înnorată de noiembrie se potrivea întru totul stării de spirit, cu care m-am lăsat dus la Berlin în poștalionul rapid. Despărțirea de patrie mi-a fost mai grea ca de obicei; a trebuit să-mi iau rămas bun de la fratele meu cel mai mare, fără speranța de a-l mai vedea, pentru că se ofilea vizibil în întâmpinarea unei morți apropiate, din cauza tuberculozei. Între timp m-a ajuns vestea pe drum, că o speranță devenită foarte valoroasă pentru mine, a cărei împlinire m-ar fi chemat înapoi în patrie și ar fi făcut pe drumul vieții mele o cotitură foarte dorită de mine pe atunci, plecase în mormânt. Ceața tulbure de toamnă îmi zăcea pe suflet. Ba rugându-mă și frământând Cuvântul lui Dumnezeu în inima mea, ba visând iar, m-am lăsat tăcut pradă gândurilor mele. Stăteam singur în trăsură, lângă surugiu. Priveam norii, care aproape că atârnau până pe pământ și ascultam vântul care foșnea peste miriște și culca frunzele ruginite în mormântul lor. Dacă în general îmi era greu să leg o conversație în timpul călătoriei, aveam cu atât mai puțin chef de așa ceva în dispoziția de atunci, de aceea am și găsit o scuză față de glasul interior, care m-a mustrat pentru neglijența nemiloasă în care am lăsat să treacă fără folos ocazia bună de a spune surugiului un cuvânt de viață. Atunci Domnul a deschis larg o ușă, pe neașteptate și Și-a silit slujitorul să intre și să transmită mesajul cu care fusese însărcinat.

Când s-a înserat, l-am întrebat pe surugiu când va ajunge trăsura la H. și cât timp va rămâne acolo. El mi-a dat informația dorită, cu adaosul că el nu va călători mai departe cu mine, ci va fi înlocuit de un coleg; el locuia în H, iar soția lui era așa de bolnavă, încât probabil va muri. Glasul i s-a înmuiat când a spus aceasta și și-a șters o lacrimă din ochi. Compasiunea mea s-a trezit imediat, dar și prima mea dorință să-i mărturisesc bărbatului Cuvântul lui Dumnezeu. Întâi am întors discuția spre împrejurările exterioare. L-am lăsat să-mi povestească, ascultând cu interes, cum a participat la campaniile militare ca flăcău de 18 ani, mai târziu a mai slujit câțiva ani, apoi, odată cu retragerea a primit o slujbă la poștalion, iar cu patru ani în urmă s-a căsătorit; căsnicia lui a fost așa de fericită, cum n-ar mai putea fi alta. Dar de la nașterea primului său copil, soția lui a început a boli, copilul a fost mereu bolnăvicios și a făcut mamei multe griji și greutăți; cu un an în urmă copilul a murit și ca urmare a mâhnirii pentru această pierdere și a efortului prelungit în îngrijire, soția lui a făcut tuberculoză, care a dus-o acum pe marginea mormântului; probabil ar putea muri în orice zi. El s-a plâns de slujba lui, care îl lasă numai puțin timp să stea cu soția lui și a încheiat cu izbucnirea despre stare lui sufletească fără nădejde. ‚Dacă Dumnezeul nostru îmi ia soția, atunci doresc să mă ia imediat mai bine și pe mine de pe lume; nu știu ce să mai fac pe lume. Nu mai am nici o bucurie de viață și nu mai am pe nimeni pe lume care să mă intereseze; părinții mei au murit de mult, iar rudele mele locuiesc în fundul Prusiei de Est. Pentru mine ar fi cel mai bine, dacă m-ar duce la cimitir împreună cu soția mea. Doar toți trebuie să murim odată.’ – ‚Dar sunteți pregătit de moarte?’ l-am întrebat eu, în timp ce îi luam mâna și-l priveam în ochi. El m-a privit ca unul care nu înțelege sensul întrebării. Eu am vorbit mai departe despre veșnicie și despre judecata lui Dumnezeu, unde moartea îl duce pe păcătos. – ‚Dar ce părere aveți despre mine?’ a răspuns el; ‚Mă considerați un om rău?’ – Acum ușa era deschisă pentru vestirea cuvântului despre păcat și despre îndurare, iar Domnul a făcut ca slujitorul Său să-și deschidă gura cu bucurie. Bărbatul a vorbit acum deschis, deoarece câștigase încredere. În sânul Bisericii Evanghelice fusese crescut cu roșcovele celui mai ordinar raționalism. „Fă dreptate și nu te teme de nimeni” sau: „Fii mereu devotat și cinstit”. – Aceasta era toată calea mântuirii lui, iar în memoria lui mai era doar ceva despre „Bunul Dumnezeu” care a creat totul și care este așa de bun și de îndurător, încât n-ar lua-o chiar așa de exact cu greșelile noastre, numai de-am avea o inimă bună; și despre Isus, cel mai bun om care a trăit vreodată și care ne-a lăsat un model, cum să trăim frumos și evlavios; numai că - a adăugat el foarte naiv - acum n-am mai putea-o face ca atunci; lumea s-a schimbat. – M-a atras, în general, naturalețea și naivitatea nechibzuită din afirmațiile lui, cu care și-a deschis inima. Se putea observa că nu avea nici cea mai vagă idee că Biblia vorbea cu totul altfel, și cuvântul despre cruce, singurul care aduce mântuirea, nu-l cunoștea absolut deloc. Despre Biblie nu știa mai mult, decât că este o carte bună, în care sunt povestiri frumoase; și a mai povestit că soția lui avea o Biblie foarte frumoasă, primită în dar de la nașă, cu ocazia confirmării, despre a cărei copertă și ilustrații știa, însă, mai multe decât despre conținutul ei. Datorită meseriei sale se considera deplin îndreptățit că nu mergea duminica la biserică și că nici nu citea Biblia, cu atât mai mult, cu cât într-una din duminici, în cea pe care o avea liberă, pentru a-și face rugăciunea, chiar și de când s-a însurat, a mers mereu împreună cu soția lui la împărtășanie: numai în acest an n-a mers, pentru că soția lui era prea slăbită. Discuția noastră a devenit tot mai însuflețită și cu cât înaintam mai mult cu propovăduirea crucii, cu atât asculta mai atent și nu mă întrerupea cu contraziceri, ci doar cu exclamații de uimire în legătură cu învățătura nouă, niciodată auzită și cu întrebări care dovedeau mereu, ce interes arăta inima lui pentru acest lucru. Cine eram, văzuse din biletul de călătorie; dar nu putea înțelege cum un bărbat așa de tânăr să aibă o cu totul altă învățătură decât „vechii preoți”. Mica mea Biblie din care citisem, o aveam încă în mână. Nu puteam să citesc, pentru că se întunecase; dar i-am dovedit că tot ce i-am spus este scris în acest Cuvânt al lui Dumnezeu și el este unicul adevăr veșnic. Un cuvânt a făcut în mod deosebit impresie asupra lui. Chiar înainte îl citisem încet, pentru mine, iar acum am legat de acest cuvânt propovăduirea mea despre mântuire. Era cuvântul apostolului din Efeseni 2.8-9: „Prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; căci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Acest cuvânt i-a căzut vizibil la inimă. Sper că a devenit în el sămânța vieții veșnice. Datorită acestei discuții, orele au trecut repede. Cu mărturisirea, așa cum este normal să decurgă lucrurile, mi-a crescut imboldul viu, plăcerea mare față de ea. Cețurile care-mi împovăraseră sufletul cu o apăsare grea, au dispărut; stăteam în razele luminoase ale soarelui îndurării și puteam, din experiență proaspătă și nemijlocită, cu inimă recunoscătoare, să laud plinătatea nemărginită a tuturor lucrurilor bune pe care le avem în Hristos Isus. Am observat că vizitiul poștalionului s-a întors de mai multe ori spre noi, pentru a prinde unele cuvinte din discuția noastră. Și lui i se adresa cuvântul meu și am vorbit cu plăcere mai tare, ca să-i spun și lui cuvântul vieții; trăsura devenise amvon.

Când ne-am apropiat de oraș și a trebuit să ne întrerupem conversația, surugiul mi-a luat mâna, mi-a strâns-o cu ambele mâini cu toată sinceritatea și mi-a mulțumit cu o voce emoționată pentru tot ce i-am spus. ‚Îmi pare foarte rău că nu mai călătorim împreună câteva ore’ a zis el și a adăugat: ‚Dar dragă domnule predicator, de ce ați stat toată ziua lângă mine și nu mi-ați spus nimic despre acestea? Câte n-am fi vorbit atunci despre ele!’ Întrebarea m-a străfulgerat în inimă. A trebuit să mă recunosc vinovat în fața lui Dumnezeu și a lui. – ‚Dar atunci nu puteți să-mi refuzați o rugăminte’, a continuat el. – ‚Trebuie să mergeți la soția mea. Sărmana mea soție n-a auzit încă niciodată asemenea cuvinte bune și mângâietoare. Preoții noștri nu ne spun așa ceva. Vă rog, veniți imediat cu mine la soția mea bolnavă!’ Am stat puțin pe gânduri, dacă o femeie pe moarte mai poate primi seara așa de târziu vizita unui străin. Nu face nimic, a fost el de părere; doar este bine ca ea să audă Cuvântul lui Dumnezeu, ca să poată muri mântuită. El nu i-ar putea repeta aceste lucruri așa cum le-a auzit; nici el nu le știe încă așa cum ar trebui; își simte inima așa ca niciodată. La rugămintea lui am promis cu plăcere, dar a trebuit să recunosc în acesta porunca Domnului meu. Poștalionul s-a oprit. Surugiul l-a întâmpinat imediat pe primul care s-a arătat, cu întrebarea: ‚Mai trăiește soția mea?’ El a salutat „Da”-ul cu un fericit „Mulțumesc lui Dumnezeu!”, și-a aruncat geanta colegului său și a plecat repede cu mine, ca să nu piardă nici o clipă din cele trei sferturi de oră cât stătea trăsura, în timp ce poruncea să fiu anunțat la el acasă. Aveam un sentiment foarte ciudat când mergeam cu el, cu pași grăbiți pe străzile orașului străin, pentru a face o vizită la un bolnav. Așa ceva încă nu mi s-a întâmplat în călătorie. Dar în lăuntrul meu eram sigur că lucrul acesta era de la Domnul. Surugiul era foarte emoționat. Exclama într-una: ‚O, ce se va bucura soția mea când va afla că poate ajunge gratis în cer!’ Am prezentat Domnului cuvântul Său: „Să nu vă îngrijorați cum sau ce să spuneți”. Am ajuns curând la locuința situată în apropiere. Dar când am cotit din stradă într-o uliță întunecoasă, care ducea la o casă dosnică, el mi-a luat cu grijă brațul pentru a mă conduce și a spus în timp ce-mi strângea brațul la pieptul lui: ‚Doamne, Dumnezeule din cer, cine ar fi crezut că în durerea inimii mele voi avea asemenea bucurie!” Când i-am mulțumit pentru grija cu care m-a condus prin curtea întunecată și pe scări în sus, a spus: ‚Aceasta chiar că merită osteneala! Doar vreți să fiți atât de bun și să arătați bunei mele soții calea spre cer, așa cum mi-ați arătat-o mie.’ L-am îndrumat la Domnul. Am intrat în casă. El voia să mă ducă imediat în cameră, la patul soției sale. Aproape a trebuit să-l silesc să o pregătească mai înainte pentru vizita mea. Am auzit cum a zis, intrând: ‚Luise, ți-am adus un domn care vrea să-ți arate calea spre cer; este un predicator străin.’ – ‚Doamne, fă Tu Cuvântul Tău real!’ am suspinat eu și mi-am dezbrăcat paltonul, în timp ce el venea ca să mă conducă la soția lui. Priveliștea tinerei bolnave a fost emoționantă pentru mine. Trandafirii mormântului înfloriseră pe obrajii ei, iar ochii aveau strălucirea neliniștitoare a temperaturii foarte mari, distrugătoare. Salutul meu a exprimat compasiunea mea și scuza pentru sosirea târzie a unui străin. Ea mi-a întins mâna și ne-am așezat lângă pat. ‚Sunteți pe moarte’, am început eu, ‚iar Dumnezeul îndurător care nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască și să trăiască, vă trimite acum vestea despre Mântuitorul care-i mântuiește pe păcătoși. Așa-i că doriți foarte mult să fiți mântuită?’ ‚Ah, Doamne, Dumnezeule!’ a exclamat ea abia auzit. ‚Nu știu cum mă simt. Mi-e așa de groază de moarte!’ Am preluat acest cuvânt și i-am arătat de unde vine teama de moarte și cum aceasta este pentru noi o mărturie a păcatului; „Moartea este plata păcatului, dar darul lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” I-am arătat că Domnul Isus, al Cărui mesager eram, prin moartea Sa i-a luat morții puterea și deci îi spune și ei: „Adevărat, adevărat vă spun: cine crede în mine are viața veșnică” și cu aceste cuvinte ale Domnului, spuse Martei (Ioan 11,25-26), i-am explicat mai pe îndelete. Ea nu putea vorbi mult, dar asculta cu cea mai încordată atenție, iar ochii ei ațintiți spre mine păreau că vor să soarbă orice cuvânt de pe buzele mele. Și când o priveam pe ea și pe soțul ei, care o ținea în brațe ca să stea puțin ridicată, atunci trebuia să-mi mărturisesc că niciodată n-am avut în fața mea niște ascultători așa de atenți. De multe ori bărbatul mă întrerupea cu câte un cuvânt de confirmare, de îmbărbătare. ‚Da, ia gândește-te Luise’, - a zis printre altele, ‚toate acestea se primesc în dar. Vezi? Aceasta nu ne-o putem câștiga, dar nici nu trebuie. Noi am crezut întotdeauna că dacă am fi drepți și am lăsa pe ceilalți în pace, cu siguranță am ajunge în cer. Așa ni s-a spus mereu. Dar acum știu bine că toate acestea nu înseamnă nimic. Acestea sunt înșelătorii, cu care poți să-i păcălești pe oameni, dar nici într-un caz pe Dumnezeu. Ei bine, gândește-te, Luise, cerul se poate primi în dar, absolut gratis. Lucrul acesta scrie în Biblie: suntem mântuiți gratuit, din har. Ei, cum se numește versetul acela frumos, dragă domnule predicator? Trebuie să mi-l arătați în Biblie.’ – El a chemat o femeie care o îngrijea pe bolnavă, ca să-mi dea Biblia soției sale, care era pe comodă. ‚Vedeți, domnule predicator, aceasta este frumoasa Biblie despre care v-m vorbit. Încă este ca și nouă. Ah, Dumnezeule, iartă-ne ca n-am folosit-o. Dar chiar n-am știut că în Biblie sunt atâtea versete mângâietoare, altfel aș fi citit mai mult din ea. Dar de acum se va schimba situația cu Dumnezeu.’

În timp ce femeia îmi întindea Biblia, mi-a arătat și o carte care era pe ea, care, așa cum a spus, trimisă de stăpâna casei, pentru a-și face rugăciunea din ea. Era „Ore de rugăciune”. – ‚Ei, oameni buni’ am spus eu, ‚puteți alege; în această carte scrie că trebuie să vă dobândiți mântuirea prin propriile forțe și propria evlavie, iar în Biblie scrie că Dumnezeu vrea să v-o dăruiască din har, pentru că nu putem niciodată să ne-o câștigăm singuri.’ – ‚Ah, numai de ar vrea Dumnezeu să Se îndure de mine și să mă primească în cer’, a șoptit bolnava, iar ochii ei erau plini de lacrimi, în timp ce privea în sus cu expresia unei inimi doritoare de mântuire și pace. Dar bărbatul a luat cartea din mâna mea și în zelul lui a aruncat-o în spatele lui, pe masă: ‚Poftim, asta mai lipsea! De o asemenea carte nu mai am nevoie; lucrul acesta am să i-l spun mâine și doamnei Raetin. Citiți-ne din Biblie despre harul lui Dumnezeu și că-l primim gratis!’ Am citit Efeseni 1,3-7 și capitolul 2,1.10, unde sunt scrise minunatele cuvinte: „Din har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Am adăugat numai câteva cuvinte simple de lămurire. Impresia pe care l-a făcut asupra bolnavei cuvântul despre harul în Isus Hristos a fost adânc vizibilă. Apoi am citit Isaia 55,1-3 și l-am explicat. Bărbatul era foarte surprins că lucrul acesta scria în Vechiul Testament. Pe acesta nu l-a citit niciodată în întregime și a crezut că acesta este numai pentru iudei. La școală ar fi trebuit să citească din cartea Sirah; dar acolo nu scria așa ceva. Mi-am îndreptat vorba direct spre bolnavă și i-am recomandat harul Domnului, care acum, în pragul morții, îi oferea viața veșnică în iertarea tuturor păcatelor. Ea mi-a luat mâna și m-a întrebat adânc mișcată: ‚Vrea Dumnezeu chiar și acum să mă mai primească? Nu este prea târziu?’ Inima mea era plină de suficiența harului, al cărui mesager aveam neprețuitul privilegiu de a fi, - un privilegiu a cărui mărime întreagă o simțim cu atât mai mult atunci când suntem chemați să-l propovăduim unui păcătos muribund. Domnul mi-a deschis larg gura, ca să mărturisesc harul, care conduce din toate păcatele la neprihănirea lui Dumnezeu și al cărui dar este viața veșnică în Isus Hristos. I-am arătat Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii și i-am lăsat invitația Domnului din Matei 11,28-29: „Veniți la Mine toți” și am sfătuit-o să se îndrepte cu rugăciunea tâlharului spre Acela care are în mâna Sa și pentru ea îndurarea care a avut-o pentru tâlhar și de aceea m-a și trimis la ea, să i-o ofer. O privire aruncată ceasului, mi-a spus că timpul meu aproape expirase.

‚Ah, Doamne, Dumnezeule, ați putea să mai rămâneți la noi!’, a exclamat surugiul, în timp ce-mi lua mâna.

‚Sunteți pentru mine ca un înger din cer!’, a șoptit bolnava. I-am îndrumat pe amândoi la Domnul, care rămânea la ei și spre Cuvântul Lui, pe care doar Îl aveau în fața lor. Bărbatul m-a rugat să-i subliniez locul din Biblie, ca să-l poată citi soției sale. I-am îndemnat la rugăciune. ‚Rugați-vă cu noi înainte să plecați!’, a cerut bolnava. De aceasta aveam eu însumi nevoie. M-am ridicat ca să mă rog. Bărbatul a căzut în genunchi lângă pat. Involuntar am făcut ca el. Domnul a făcut ca Duhul harului și al rugăciunii să acționeze din belșug asupra noastră. Eu m-am rugat în Duhul și în Numele lui Isus și nu m-am îndoit că Domnul, care îmi dăduse rugăciunea, mi-a ascultat-o în har. Bolnava era iluminată ca de o lumină mai înaltă când am părăsit-o și sunt bine încredințat că ziua Domnului va descoperi minunea harului Său din seara aceea, spre cinstea Sa. Pe mine m-a rușinat și m-a plecat profund harul Său. Sub această impresie am ieșit afară, în noapte și aveam multe de vorbit cu Domnul meu, înainte ca oboseala fizică să-și poată cere dreptul; da, în ațipeală, visele mă duceau din nou la patul muribundei. În ziua următoare, având amintirea evenimentului acesta n-ar fi fost nevoie de atenția deosebită a surugiului care ședea lângă mine, atenție care mi-o acorda la recomandarea colegului său, ca să-mi amintească de obligația pe care o am, de a mărturisi și acestui bărbat cuvântul mântuirii. Am făcut-o cu toată seriozitatea, dar n-am găsit decât încuviințarea superficială, care n-a lăsat Cuvântul să pătrundă nici măcar atât de adânc, încât să fi trezit împotrivire sau vrăjmășie. Domnul face tot ce vrea și la timpul potrivit. Dar timpul nostru este întotdeauna: „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp”; „Într-adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos, printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia o mireasmă de la viață spre viață. Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?”
Mesagerul Crestin

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...