Bătrânul văcar

 

Într-o dimineață minunată de iunie, când frumosul soare stătea luminos pe cerul senin și păsările cântau în cor vesel cântarea lor de laudă și mulțumire, Edith, o fată tânără și-a început drumul obișnuit spre o colibă învecinată, în care locuia o pelerină bătrână, cu care obișnuia să citească Sfânta Scriptură. Ea a observat de multe ori în această plimbare, un om bătrân care, rezemat cu spatele de un gard care mărginea cărarea, avea ochii de cele mai multe ori ațintiți spre pământ, în timp ce mâinile se odihneau pe un toiag mare. Îmbrăcămintea lui era sărăcăcioasă; purta o pălărie deteriorată de vreme, cu boruri late, o haină grosolană, peticită, pantaloni și pantofi de piele, uzați, pe care i-ai fi putut considera prima pereche care a fost confecționată vreodată. Dar fața bătrânului avea trăsături grăitoare și o expresie neobișnuit de inteligentă. Buclele cărunte care îi cădeau până pe umeri, îi dădeau o înfățișare deosebit de onorabilă.

Nu departe de acel bărbat pășteau două vaci pe care le păzea. „Oare la ce s-o fi gândind bătrânul?”, s-a întrebat Edith de multe ori, după ce trecea pe lângă el. „Probabil că n-are gânduri mai înalte decât vacile pe care le păzește. Data următoare când îl mai văd, voi intra în vorbă cu el și voi încerca, poate reușesc să-l trezesc din indiferența față de Dumnezeu și de sufletul lui, în care, cum mă tem, este scufundat.” Așa își zicea Edith adesea, dar venea data următoare și iar data următoare și ea trecea pe lângă omul acela ca și mai înainte. Dar în această zi, când bătrânul, ca de obicei, și-a ridicat încet ochii spre ea, trecând pe lângă el s-a oprit, l-a salutat, a spus câteva cuvinte despre acea zi frumoasă și l-a întrebat cum îi place îndeletnicirea lui.

„Îmi place foarte mult, dragă domnișoară, e foarte comodă”, a răspuns bătrânul, în timp ce și-a întors o clipă spre Edith ochii blânzi, gri și apoi iar i-a coborât în fața lui. „Foarte puțină comoditate, aș zice” s-a gândit Edith și a spus că trebuie să fie o îndeletnicire foarte singuratică.

„Nu, dragă domnișoară, nu chiar așa de singuratică cum credeți, căci am aici tovărășie care nu mă părăsește niciodată”, a răspuns el, în timp ce scotea din buzunarul de la piept o carte. La început Edith n-a înțeles ce voia să spună noua ei cunoștință, dar cartea a lămurit curând care era tovărășia lui preferată.

„Mă bucur că aveți o Biblie; este tovărășia cea mai bună pe care o poate avea cineva; dar eu am trecut pe acest drum de atâtea ori și din păcate, trebuie să spun, nu v-am găsit niciodată citind, bătrâne domn!”

Atunci văcarul și-a ridicat din nou ochii spre ea și a privit-o cu o înțelepciune și o vioiciune, care au uimit-o. „Mă tem, tânără domnișoară”, a spus el, „că faceți parte dintre aceia care țin cu proverbul: ‚A citi totul, a nu gândi nimic’. Acesta nu este felul meu. Vedeți dumneavoastră, a medita asupra Bibliei, aceasta este ceea ce o face să fie o adevărată hrană pentru suflet.”

Înțelepciunea profundă a acestei observații a surprins-o și a bucurat-o pe Edith și l-a întrebat pe om: ce l-a determinat să citească Scriptura.

„Oh, dragă domnișoară, cine altcineva să mă fi condus la adevărata citire a Scripturii, decât Dumnezeu Însuși?”

„Ceea ce spuneți îmi place așa de mult”, a răspuns Edith, „încât vreau să vă rog să-mi povestiți ce v-a făcut prima dată să meditați asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Căci deși știu din experiență că numai Dumnezeu ne poate da înțelegerea corectă a Bibliei și să ne orienteze calea după ea, totuși, în general suntem atrași spre Biblie prin împrejurări deosebite. Poate erați necăjit când ați luat-o prima dată s-o citiți?”

„Nu știu așa ceva; dar, dragă domnișoară, dacă vreți să auziți ce are de spus un păcătos bătrân despre dragostea lui Isus pentru un suflet, m-aș bucura să vă povestesc experiența mea. Dar e o istorie lungă. Până la urmă o să vă plictisească.”

„Nu, nu, cu siguranță nu mă va plictisi.” a răspuns Edith, în timp ce-l privea cu bucurie și uimire pe acest creștin bătrân. Apoi s-a așezat pe trunchiul unui stejar, unde era ferită de razele soarelui de către ramurile unui castan înalt și l-a rugat pe bătrânul Humphry, căci acesta era numele noului ei prieten, să-i povestească cum a ajuns să iubească atât de mult Cuvântul lui Dumnezeu.

„Așadar, buna mea domnișoară”, a spus Humphrey, în timp ce se apropia câțiva pași de locul unde ședea ea și-și lua locul obișnuit la gard, cu mâinile sprijinite pe toiag, „vedeți dumneavoastră, când va fi iar ziua sfântului Luca, dacă voi mai fi aici, jos, voi împlini 76 de ani; un timp îndelungat, vă gândiți, cu siguranță, pentru unul care s-a ostenit și a muncit așa de mult aici jos, ca mine. Dar, vedeți dumneavoastră, dacă mă uit înapoi, la timpul când eram un flăcău tânăr și vesel, ca oricare altul în sat, atunci mi se pare că zilele mele ar fi întocmai cum zice împăratul David, ‚un lat de palmă’. Iar dacă privesc înainte, dragă domnișoară,” - ochii bătrânului străluceau de bucurie când vorbea – „nu mai poate fi decât un alt lat de palmă mică, până voi părăsi acest trup, cum zice Pavel și voi fi acasă laDomnul.”

„Sunteți așa de sigur că veți ajunge în cer când veți muri?” a întrebat Edith, care dorea să afle motivul nădejdii lui.

„Nu cunoașteți, domnișoara mea, mângâierea cuvântului: ‚Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.’ Dragă domnișoară, nu vreau să mă laud; căci știu că din fire nu sunt altceva decât un păcătos nenorocit, dar am fost salvat prin harul fără plată a lui Dumnezeu, în Domnul Isus. Dar dacă toată nădejdea mea nu se bazează pe nimic altceva decât pe moartea și învierea lui Hristos, vedeți dumneavoastră, totuși pot să spun bucuros că există o nădejde, care nu înșeală.”

Edith a observat că vorbea cu un creștin experimentat și-și dorea din inimă ca povestirea despre experiența lui, cum o numea el, să fie binecuvântată pentru ea. Edith l-a rugat să continue.

„Da, cum spuneam mai înainte, am o poveste lungă de istorisit. Ați vrut să știți ce m-a condus la Domnul Isus.

„Cred că trecusem bine de treizeci de ani când a început să mă intereseze mult cerul; și m-am gândit odată, deci așa mă consolam eu, că voi muri la fel de fericit ca vecinii mei, căci eu eram la fel de cinstit ca ei, încă mult mai liniștit decât mulți dintre ei și-mi făceam datoria în meseria mea; și anume, păzeam oi în munți, nu aici în ținut, ci în Lancastershire, unde m-am născut.

Ei bine, mi se pare exact ca și când ar fi fost aseară; ședeam cu câțiva asemenea mie, pe bancă, în fața cârciumii ‚La snop de grâu’ din satul nostru, la o cană de bere, când Will Wilder, care trecea drept un semi-savant printre noi, se bătea cu pumnul în piept că el ar putea să termine de citit orice carte; m-a tras în față și m-a întrebat dacă eu aș putea acest lucru. A trebuit să spun că eu n-aș putea să citesc decât puțin, din Biblie, dar în alte cărți nu tocmai. ‚Să vedem’ a zis Will, ‚hai să ne întrecem, Isaak!’ Și zicând acestea a mers în casă și a luat o Biblie; și este adevărat, el a citit dintr-o răsuflare. Am încercat și eu, dar a mers greu, iar el și-a bătut joc de mine. Lucrul acesta m-a necăjit și mi-am zis: ‚vreau să mai concurez cu Will Wilder; doar am timp berechet când păzesc oile stăpânului meu și nu va dura mult până voi deveni un cititor cum nu este altul.’

Deci, în ziua următoare mi-am luat Biblia, pe care am primit-o cadou odată, pe când eram flăcău tânăr; o păstram cu grijă, învelită în hârtie albă, în valiza mea; acolo zăcea în toate zilele, cu excepția duminicii, când o luam regulat cu mine la biserică, adică atunci când aveam chef să merg acolo. Bun; după o vreme, cam după un an sau așa ceva, puteam să citesc foarte bine din Vechiul și în Noul Testament și puteam să mă întrec la citit cu Wilder; o, ce mândru eram de știința mea, încât mi-am propus imediat sus și tare să n-o mai uit niciodată și de aceea îmi purtam mereu Biblia la mine și zilnic citeam câte un alt text. Iar după o vreme m-am considerat un creștin deosebit de bun pentru că-mi citeam zilnic Biblia, pentru că mergeam la biserică atunci când puteam, pentru că trăiam liniștit și onorabil și nu făceam nimănui nici un rău.

Astfel a trecut o bună bucată de vreme. Dar o dată mi-am păzit oile toată ziua și eram foarte obosit; am adormit o clipă, iar când m-am trezit, mi-am amintit că toată ziua nu mă gândisem deloc la cititul meu. Mi-am scos deci repede Biblia din buzunar și, vedeți dumneavoastră, trebuia să deschid exact la capitolul cinci din epistola a doua către Corinteni. Am început să citesc și am citit până la versetul 17; când l-am citit pe acesta, inima m-a oprit; nu puteam citi mai departe. Și am meditat, dragă domnișoară, asupra acestor cuvinte: ‚Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi’. M-am speriat, am închis Biblia și mi-am zis: ‚Nu sunt creștinul drept care mă țin; nu pot fi în Hristos, Domnul, căci eu nu sunt o făptură nouă, cele vechi nu s-au dus, nimic nu este nou în mine, nu sunt mai bun decât eram înainte, de când mă știu.’ Iar aceste gânduri m-au încolțit tare. Mereu auzeam o voce în mine: ‚Nu mai ești un creștin!’ Și nu puteam s-o contrazic. Se pare că nu eram ‚în Hristos’, căci acum nu mă mai preocupa cerul, așa cum făceam înainte de a citi în Biblie și eram așa de nelegiuit ca nicicând în viața mea. Atunci mi-am deschis iar Biblia, exact la textul de mai înainte, căci tot timpul ținusem degetul pe el și am citit textul următor: ‚Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos’. Aceste cuvinte m-au liniștit puțin și mi le-am pus la inimă, căci înțelegeam limpede din ele: numai Dumnezeu dă puterea; omul n-are nici o putere.

Da, când mă gândesc la toate acestea”, a continuat bătrânul privind în sus, „a fost o lumină din cer, a fost harul curat și fără plată al lui Dumnezeu, care mi-a trezit inima păcătoasă, nelegiuită și care a făcut ca ea să-și simtă acum păcatul. Atunci am început să mă rog din inimă, ca Dumnezeu să-mi schimbe inima și să mă învețe să-L iubesc. Acest lucru mi-a adus puțină mângâiere, totuși eram trist, având în vedere neseriozitatea față de sufletul meu; și zile întregi n-am putut să scap de această povară a mea. Mi-am deschis de multe ori Biblia și mi se părea că văd în fiecare verset, ceva ce înainte nu văzusem. Acum, fiecare verset pe care îl citeam îmi spunea în cuvinte clare, cât de păcătos am fost și că am trăit fără Dumnezeu în lumea aceasta.

Într-o seară, pe când mă întorceam acasă cu oile, mi-a venit ideea să merg la pastorul nostru, căci el, gândeam eu, cu siguranță îți va putea spune cum trebuie să începi ca să fie bine și cum să-mi organizez de aici înainte schimbarea. Astfel am mers la el, un om prietenos, blajin și i-am spus cât de neliniștit eram în inima mea. Dar părea că nu înțelege bine ce vreau să spun și mi-a spus – știu încă atât de exact, ca și când ar fi fost ieri -: ‚O, nu, Humphry, sunteți un om cinstit și cumsecade și nu trebuie să fiți atât de descurajat din cauza religiei, care ar trebui să-i facă pe oameni mai degrabă fericiți; citiți în continuare cu râvnă din Biblie și duminică mergeți de două ori la biserică.’

Așadar, vedeți dumneavoastră, dragă domnișoară, am observat imediat din aceste cuvinte, că pastorul nostru n-a putut să înțeleagă ce se petrecea în inima mea. Prin urmare i-am urat ‚Noapte bună’ și am plecat. În drum spre casă am fost foarte neliniștit; am avut atâta încredere că un pastor poate să-mi ajute sufletul să ajungă la pace. Dar, dragă domnișoară, greșeam; căci numai Dumnezeu poate face lucrul acesta. În cele din urmă spaima mea a devenit atât de mare, încât am uitat unde eram și am căzut în genunchi în mijlocul drumului și am strigat către Domnul din toate puterile, să-mi dăruiască, după îndurarea Lui, cunoașterea căilor Sale și inima mea să se întoarcă la El, în dragostea Lui, pentru că niciun om nu m-ar putea conduce așa cum trebuie. N-o să credeți câtă pace am primit în timp ce mă rugam astfel lui Dumnezeu; și mergând mai departe, mi-am zis cu voce tare: ‚Nu mai vreau să caut îndrumare la oameni; oamenii îmi pot pune Biblia în mână, dar numai Dumnezeu mi-o poate pune în inimă.’ Aceasta a fost decizia mea din ziua aceea și i-am rămas devotat până în ceasul acesta. Dumnezeu, Domnul, mi-a eliberat inima de toată povara; El este, știu precis, cel mai bun învățător al propriului Său Cuvânt; iar cei care-L caută în mod serios, nu au nevoie de nimic altceva.”

„O, ce predică este aceasta pentru mine, se gândea Edith, în timp ce se ruga în tăcere ca Dumnezeu să i-o binecuvânteze. Căci ea simțea ce des greșise ținta în această privință; cum de multe ori, căutându-L pe Dumnezeu și adevărul Lui, a contat mai mult pe oameni decât pe sprijinul Duhului Sfânt. – Dorești tu, iubite cititor, ca povestea văcarului nostru să ajungă la sfârșit? Edit nu dorea sfârșitul povestirii aici, căci l-a rugat să continue, iar el a povestit mai departe:

„Când am ajuns acasă, nevasta mea – căci era o gospodină harnică și cumsecade – avea pregătită o cină bună și între timp vorbea despre una, despre alta, așa cum se face. Dar mie nu-mi stătea capul la nimic altceva, decât la acel singur lucru care-mi umplea inima. Deci, de îndată ce am fost gata cu cina și aceasta a fost repede, mi-am luat Biblia și m-am așezat singur la fereastră. Textul la care tocmai deschisesem era versetul din Psalmi: ‚Sufletul meu Îl așteaptă numai pe Domnul, căci El este nădejdea mea.’ Acum vedeți dumneavoastră, dragă domnișoară,” a zis bătrânul în timp ce fața lui strălucea, „nu vă puteți închipui mângâierea pe care aceste cuvinte mi-au adus-o în inimă. Mă simțeam de parcă aș fi avut o stâncă sub picioare, pentru că m-am văzut îndrumat așa de limpede să mă bizui numai pe Dumnezeu. Așadar, pentru că am găsit mântuire și pace, începând chiar din acea zi și până acum, și sunt mai bine de 40 de ani, m-am străduit să aștept numai îndrumarea Lui și niciodată n-am mers la munca zilnică fără Biblie, care era mângâierea mea zilnică. Și eu nu citesc din ea ca unul care nu așteaptă nici o înviorare din ea pentru sufletul lui; nu, eu citesc numai un verset, poate numai unul, după cum este cazul, apoi închid cartea și pun cuvintele în mișcare în inima mea; dar întâi spun mereu acest verset: ‚Doamne, deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!’ Și atunci Dumnezeu îmi dă, în îndurarea Lui, înțelegerea Cuvântului, după trebuința mea.”

Edith l-a întrebat atunci, care parte a Bibliei îi place cel mai mult.
„Cu siguranță” a răspund Humphry, în timp ce un zâmbet prietenos îi aluneca pe fața ridată, „cel mai mult îmi place să citesc textele în care este vorba despre dragostea lui Isus pentru păcătoși și pentru ai Săi. Îmi place să cercetez frumoasele texte care ne arată că ‚Hristos, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui noi să ne îmbogățim’, nu bogat cum spune lumea, căci Hristos n-a promis aur și avere acelora care lasă totul ca să-L urmeze; dar prin El pot deveni bogați în har și pace și bucurie în Domnul. Acestea sunt cele mai bune bogății, dragă domnișoară, singurele care ne rămân în moarte ca și în viață.”

„Și soția dumneavoastră a fost credincioasă?” a întrebat Edith.

„A devenit, înainte să moară. Dar trebuie să v-o povestesc mai departe. Am mers o bucată bună de timp liniștit pe calea lui Dumnezeu, doar pentru mine, înainte de a mă gândi să-i învăț pe alții; altfel poate s-ar fi întâmplat, așa cum spune Domnul, ca și când un orb vrea să-i arată calea altui orb. Astfel am devenit întâi ferm convins, că a fi împăcat cu Dumnezeu prin Isus Hristos este singura cale de a deveni fericit și mântuit, înainte de a vorbi mult despre convertire cu soția mea. Căci, de fapt, ea era mai bună decât mine. Dar într-o zi mi-am propus să-i spun o vorbă și am întrebat-o: ‚Nevastă, unde crezi că vei ajunge când vei muri?’ ‚Ce-ți veni, Isaac’, a răspuns ea la întrebarea mea, ‚bineînțeles că în cer o să ajung, pentru că nu fac nimic rău, merg la biserică ori de câte ori este posibil și citesc puțin și din Biblie, duminica, dacă am timp.’

‚Vezi, Else’, am spus eu, ‚ dacă nu ai un motiv mai bun decât acesta, pentru care să crezi că vei ajunge în cer, atunci cu siguranță că nu vei ajunge acolo.’

Soția mea m-a privit jignită și a întrebat: ‚Dar ce m făcut, Isaac, ca să mă consideri o femeie așa de păcătoasă, încât să ajung în iad când voi muri?’ N-am răspuns nimic la aceste cuvinte, ci mi-am deschis Biblia, am căutat textele pe care mi le însemnasem deja și am citit: ‚Nu vă înșelați. Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică.’ ‚Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.’ ‚Deci, nevastă’, am întrebat eu apoi, ‚pe care cale mergi, pe cea lată sau pe cea îngustă?’

‚Nu înțeleg bine ce spui, Isaac’, a zis ea, ‚dar cred că sunt la fel de bună ca toți ceilalți.’

‚Acum uită-te aici’, am replicat eu, ‚ți-ai dat singură sentința, nevastă. Dacă nu ești mai bună decât toți ceilalți, atunci încrede-te în cuvântul Bibliei; tu mergi pe calea lată, care duce la pierzare.’

Sărmana mea nevastă a fost foarte neliniștită în această privință, căci eu vorbisem cu un ton deosebit de serios și ea m-a rugat să-i explic ce se înțelege, de fapt, prin calea lată și calea îngustă. ‚Dragă nevastă’, am spus eu, ‚problema este ușor de înțeles. Mântuitorul spune aici că dacă vrem să fim mântuiți prin El, trebuie să intrăm prin poarta strâmtă. Dar dacă niște creștini nepăsători și ușuratici ca tine și majoritatea din jurul nostru – chiar tu ai spus că ești la fel de bună, nu mai bună decât ei -; dacă astfel de oameni, ca tine și ca ei, ar fi intrat cu adevărat prin poarta strâmtă și ar fi umblat pe calea îngustă, care duce la viață, atunci s-ar fi scris: mulți sunt cei ce o află. DarHristos spune: puțini sunt cei ce o află. De aceea, Else, crede-L pe Mântuitorul, că puțini sunt cei ce găsesc calea spre cer și că tu, dacă nu ești altfel decât majoritatea, încă nu mergi pe calea care duce la cer.’

Nevasta mea părea să aibă urechi pentru ceea ce îi spuneam eu și a dorit s-o aduc pe calea cea bună. Dar atunci i-am spus că cere de la mine mai mult decât pot eu, sau oricare alt om; căci numai Dumnezeu, Domnul, îi poate da har ca să afle calea spre cer: este Isus. Și spre mângâierea ta, pot să-ți spun, Else,’ am continuat, ‚eu cred că Isus m-a condus pe calea îngustă. Și să nu crezi, nevastă, că mă laud singur, chiar dacă zic: sunt sigur prin harul Duhului Sfânt că umblu pe ea. Am un motiv serios să fiu sigur de lucrul acesta. Biblia spune: ‚Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus.’ Acum iată, pot într-adevăr să spun că m-am întors de la calea și făptura veche. Căci inima mea nu mai este legată de lucrurile pământești, cum era cazul mai înainte; și în timp ce odinioară nu mă interesa Dumnezeu și mântuirea, acum Îl iubesc pe Dumnezeu și Cuvântul Lui mai mult decât lumea întreagă și socotesc cerul ca fiind cel mai mare câștig pe care-l poate obține omul și mă bucur, prin harul lui Dumnezeu, să umblu pe calea pe care ne-a arătat-o Hristos și știu că toate păcatele mele sunt iertate prin sângele Lui. Așa că, vezi tu, nevastă, am zis eu, că la mine cele vechi s-au dus; și câtă vreme tu nu poți să spui același lucru din experiența ta, tot atâta timp, îți garantez lucrul acesta, nu ești pe calea îngustă.”

Aici Humphry a tăcut o clipă, a privit-o foarte serios pe Edith și a continuat cu o voce emoționată: „Și acum, dragă domnișoară, puteți crede că sărmana mea soție n-a luat deloc seama la cuvintele mele? Tocmai când vorbeam mai cu ardoare inimii ei, ea a luat un castron și a început să curețe, ca și când n-ar avea chef să mă asculte mai departe. Ce să fac? Am tăcut, am mers direct în cămăruța mea, am încuiat ușa după mine și m-am rugat în taină Domnului, ca El să dorească să dea neștiutoarei mele neveste o inimă curată și un duh de înțelepciune. M-am rugat, de asemenea, ca Dumnezeu să-mi dea har, să nu-mi închipui că eu personal aș putea să fac ceva pentru convertirea ei, eu, care sunt un sărman vierme; nu, El, numai El poate ajunge la sufletul ei, prin îndurarea Lui, ca de aici înainte ea să nu se mai caute pe sine, ci pe Mântuitorul ei, care a murit pentru ea, spre împăcarea ei. Cum nu începusem să-mi sfătuiesc nevasta, de dragul mântuirii sufletului ei, fără să fi cerut mai înainte binecuvântarea Domnului peste sărmanele mele cuvinte, tot așa am predat și reușita în mâinile lui Dumnezeu, ca El s-o facă după bunul Lui plac; dar pentru un lucru m-am rugat foarte insistent, ca să pot să-i fiu o pildă în toată umblarea mea.”

„Și s-a trezit soția dumneavoastră curând din somnul ei?”

„O, dragă domnișoară, harul a lucrat încet în inima ei. Mult timp s-a prefăcut ca și când între noi n-ar fi fost vorba despre nimic. Dar eu am așteptat cu răbdare, căci știam că numai Domnul poate favoriza munca mea și zilnic mă rugam pentru mântuirea sufletului ei. În sfârșit, odată a început de la sine și a zis că ar fi meditat mult asupra problemei despre care am vorbit amândoi așa de serios; dar că ea nu poate să accepte că ar fi așa de rea, încât să merite iadul; Hristos, a zis ea, a murit pentru păcătoși și dacă oameni ca ea ar trebui să ajungă în iad, unde ar rămâne lumea întreagă?

Cuvintele ei mi-au mers la inimă, căci am înțeles din ele că sărmana mea nevastă încerca să-și împietrească inima, cum s-a întâmplat în cazul lui Israel și am spus cu multă seriozitate: ‚Te înșeli, nevastă, moartea Domnului Isus nu este cu nici un chip spre binele acelora care, ca tine, se socotesc buni și drepți și nu au nevoie de nimic. Moartea lui Isus Hristos este numai pentru cei care simt că sunt păcătoși și renunță la toate gândurile și plăcerile lumești, pentru a-și lua crucea și să-L urmeze. Pavel spune: ‚Umblarea după lucrurile firii pământești este moarte’; dar tu, nevastă, se pare că nu știi nimic despre lucrul acesta; tu crezi că o inimă de carne, lumească, așa ca a ta, este în drum spre cer. Pavel spune: ‚Umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace’; dar tu crezi că viața și pacea sunt într-o inimă lumească și împietrită.

Nu-i așa că i-am spus-o direct și sever? Dar sărmana mea nevastă mi-a acceptat cuvintele cu blândețe; a vărsat multe acrimi; de aceea am continuat și am rugat-o să îngenuncheze cu mine, să ne rugăm împreună ca Dumnezeu să-i dea cunoașterea păcatelor ei și credința inimii în Domnul Isus. Ea a făcut lucrul acesta. Și pot să spun: începând din acea zi, a fost tot mai mult și mai mult un suflet pregătit pentru pocăință și apoi un suflet credincios.”

„Mai aveți de povestit? Vă rog, faceți-mi plăcerea și continuați”, a zis Edith, care-l îndrăgise sincer pe bătrân.

„Bineînțeles, bună domnișoară, mai am multe de povestit despre mila și bunătatea Domnului față de mine, în toate zilele pelerinajului meu, despre ‚îngerul’ care ‚m-a scăpat din orice necaz’, cum zice Iacov.”

„Ați dus-o bine în lumea aceasta? A întrebat apoi Edith și s-a informat dacă Humphry are copii.

„Ba da, stimată domnișoară, am avut cinci copii; trei au murit de mici, iar doi au crescut, pentru a lăuda îndurarea Domnului în viața și în moartea lor. Iar acum sunt aici singur, fără nevastă, fără copil, dar Domnul este scăparea mea, la El găsesc mereu adăpost. Mă întrebați dacă mi-a mers bine în viața pământească. Păi, vedeți ce sunt, un om bătrân care păzește două vaci. Cu toate acestea, pot să spun că sufletul meu a obținut mântuirea de la Dumnezeu și acesta este lucrul cel mai important. Nu mi-au lipsit niciodată mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul; căci Dumnezeu, Îl laud pentru lucrul acesta, nu m-a lăsat nici o zi în mizerie. Și chiar dacă viața mea n-a fost așa de ușoară și comodă, de când soția mea s-a dus în patria veșnică și sunt aproape douăzeci de ani de atunci, eu știu, totuși, că tot necazul meu vine de sus și trebuie să-mi slujească spre bine, așa cum am văzut deja. Căci, vedeți dumneavoastră, de când am rămas singur și părăsit în lume, Cuvântul Lui mi-a devenit mai drag ca oricând și caut învățătura Lui cu un duh smerit, mai mult decât înainte. Așa că îmi spun adesea mie însumi: ‚Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale’.”

„Toți copiii dumneavoastră au murit înaintea soției?”, a întrebat Edith.

„Da, domnișoară, Domnul a vrut să-mi ia toți copiii, înainte de a o chema pe mama lor. Iar când a plecat ea acasă, am rămas singur de tot; iar coliba mea, altădată așa de veselă, mi s-a părut tristă și părăsită. Dar m-am rugat cu râvnă Domnului, să mă facă să înțeleg, ce vrea El să-mi spună prin necazul meu. Soția mea a murit tocmai la începutul iernii, iar eu nu aveam nici un venit și pe nimeni care să facă lucrul cel mai neînsemnat pentru mine; dar când a venit primăvara și odată cu ea muncă din belșug și pentru că erau puțini muncitori, m-a luat un arendaș în slujbă, în a cărui casă am găsit și refugiu. Treaba mea era să păzesc animalele mici din țarcuri, să văd de păsări și tot felul de munci ușoare care trebuie făcute într-o gospodărie. Am fost foarte mulțumit când mi-am părăsit coliba pustie și m-am mutat la noul meu stăpân. Și omul propune, dar Dumnezeu dispune. N-a fost să-mi fie ușor în casa aceea. Întâi am observat că în bucuria mea uitasem să-mi încredințez calea Domnului. Familia patronului meu nu era evlavioasă; nimănui din slujba lui nu-i păsa de Domnul, iar eu am avut mult de îndurat cât am trăit printre ei. Ah, este greu să trăiești în casele păcătoșilor. De câte ori n-am auzit cuvinte rușinoase și n-am văzut lucruri urâte, mai ales în bucătărie și dacă am atras atenția sărmanilor oameni, n-am primit ca răspuns decât batjocură și râsete. Acestea le-aș fi purtat, totuși, cu plăcere, numai să fi putut să le fiu o binecuvântare. Am rezistat, deși cu inima grea, cinci ani la ei și cred că totuși chiar degeaba n-a fost, căci Domnul a vrut să dea prin mine cunoașterea mântuirii Sale unuia sau la doi sau poate chiar mai multora dintre sărmanii mei colegi de slujbă. Dar stăpânul și stăpâna n-au vrut să știe nimic despre aceste lucruri. Apoi, cam 14 zile înainte de plecarea mea, s-a întâmplat ca stăpânul nostru să se îmbolnăvească. În toată casa era agitație și în tot acel du-te-vino, bieții oameni nu s-au gândit la singura mână care putea vindeca; un mesager după altul au fost trimiși după medic, iar stăpânul nostru era furios că doctorul nu venea mai repede decât era posibil. Îmi amintesc încă foarte bine; ședeam lângă sobă, în colț de tot, aveam mâinile proptite pe acest toiag vechi, așa cum fac eu și mă gândeam la calea Domnului și la ce va fi dacă în noaptea aceasta Domnul ar cere sufletul sărmanului meu stăpân. Ah, era un gând înfricoșător, iar eu m-am rugat sincer ca să se poată scula din nou, ca să-și schimbe calea și să învețe să-l cunoască pe Dumnezeu.

Da, aceasta se petrecea în inima mea, în timp ce toți slujitorii alergau încoace și încolo și discutau despre mine că stăteam așa de liniștit acolo; ei și-ar imagina, spuneau ei, că dacă eu m-aș îmbolnăvi odată, n-aș face nici atunci nimic și nici măcar nu m-aș gândi să chem un doctor. Le-am spus că poate aș chema un doctor, dacă aș avea bani pentru așa ceva, dar că n-aș aștepta nici un ajutor de la el. Atunci au început să mă facă un nebun și nătâng, care ar vrea să-și dea banii pe doctor, fără a avea, totuși, încredere în el, că mă poate vindeca. ‚Eu mă încred în Dumnezeu’, le-am spus, ‚care le poate face pe amândouă: și să rănească și să vindece; și știu că nici un doctor din toată țara nu mă poate vindeca și nici pe altcineva, cu excepția cazului că Domnul i-ar binecuvânta munca. Când uneori iau vreun medicament, spun mereu (și buna mea nevastă făcea la fel): Îl rog pe Domnul ca acest medicament să-mi fie de folos; dar dacă El vrea altfel, sunt mulțumit și așa.’ – Când le-am spus aceasta, nu m-au mai necăjit așa de tare ca mai înainte, ci credeau că ar fi știut toate acestea la fel de bine ca mine. De aceea îmi pare rău’, le-am spus, ‚că nu faceți așa, dacă știți cum trebuie făcut.’

Stăpânul meu a biruit boala, dar a fost după aceea, ca și înainte, robit lăcomiei după aurul trecător, fără să se gândească la îndurarea care l-a salvat. Conștiința mea s-a neliniștit, pentru că nu îi spusesem încă nici un cuvânt, că sufletul lui ar fi putut să se trezească din somnul adânc al păcatului. Astfel l-am rugat pe Domnul să-mi dea prin harul Lui înțelepciune, să spun un cuvânt la timpul potrivit (acesta este felul meu în asemenea cazuri), iar când a venit acesta, am vorbit stăpânului meu cu toată considerația astfel: ‚Mă bucur, stăpâne, să vă văd iar pe afară și nădăjduiesc în Dumnezeu, că boala dumneavoastră va însemna pentru dumneavoastră o chemare, ca să vă puneți inima în slujba Aceluia care v-a salvat; căci tratamentul doctorului nu are atât de-a face cu vindecarea dumneavoastră, cât îndurarea lui Dumnezeu.’

Așa i-am zis, dar, dragă domnișoară, stăpânul meu m-a privit întunecat și a zis că aș fi un mizerabil nerușinat, de vorbesc așa cu stăpânul meu și că pe viitor să-mi aleg mai bine cuvintele, că altfel o să-mi meargă rău. El știa tot atâtea despre religie ca oricare altul, mergea regulat la biserică și oricine îl considera un bun creștin. Iar apoi a plecat, după ce m-a făcut servitor bătrân și puturos, care trăncănește evlavios despre religie în loc să muncească.

Acum eu știu că toți cei care Îl urmează pe Hristos, trebuie să poarte crucea și calea spre cer este atât grea, cât și ușoară; căci, totuși, ea este, într-adevăr și ușoară, de dragul mângâierii cerești, pe care o savurează aceia care umblă pe ea. Și astfel am mers la munca mea, fără să mă fi supărat pe stăpânul meu; nu, inima mea se ruga pentru el, ca Dumnezeu să-i dea un duh nou. În ziua următoare am observat că stăpânul meu dorea să-și reverse focul aversiunii asupra mea și în toate părțile îmi căuta nod în papură; dar eu am tăcut chitic și în felul acesta au trecut două-trei zile; apoi a izbucnit dintr-odată, m-a numit servitor bătrân nefolositor, care nu-și merită plata și mi-a spus că a tocmit un servitor mai tânăr și că sâmbăta următoarea trebuie să părăsesc casa lui. – Aceasta a fost de-a dreptul trist pentru mine, un bătrân de șaptezeci de ani; dar am văzut că stăpânul meu nu putea să mă mai sufere și ce altceva puteam să fac, decât să rămân liniștit și să mă pregătesc de plecare? Când am plecat de la stăpânul meu, în inima mea era multă mâhnire, mai multă decât ar fi trebuit. Ce mă voi face de sâmbătă încolo, fără pâine, fără adăpost? Atunci mi-au venit în minte cuvintele: ‚Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi’ și am dormit în noaptea aceea foarte liniștit, iar în zilele următoare n-am mai fost așa de abătut. M-am interesat de lucru și pentru că n-am găsit, am făcut cum mi-a spus versetul, am aruncat toate îngrijorările mele asupra Domnului și am fost sigur că El se va îngriji de mine și cât voi mai avea de trăit aicea jos, mă va ajuta să găsesc mâncare și îmbrăcăminte; căci eu doream mult, atât să mă rog, cât și să lucrez cu râvnă în meseria pentru care fusesem făcut.

Astfel a venit sâmbăta, ca toate celelalte sâmbete, iar eu nu aveam un adăpost pentru noapte și nici de lucru pentru luni; dar știam un loc în sat, unde puteam găsi refugiu la niște oameni buni și aceasta era suficient pentru moment. Am mers la stăpânul meu pentru a-mi lua plata. El mi-a plătit puținul pe care-l puteam pretinde și a zis: ‚Humphry, ai unde să stai până găsești iar de lucru?’ ‚Nu, stăpâne’, am răspuns, dar știu un loc la niște oameni buni; sper că nu vor zice nu.’ ‚Dar Humphry’, a zis el, ‚locuința costă bani și poți să stai în coliba în care locuia bătrânul Walker, până îți găsești de lucru. Este călduroasă și confortabilă și-ți trimit acolo o masă și un scaun și tot ce mai trebuie. Să nu poți spune că te-am dat afară.’ Zicând acestea mi-a mai pus în palmă un șiling și i-am mulțumit din inimă, căci nu eram supărat pe el, cu toate că m-a izgonit fără motiv; i-am urat sănătate și fericire și așa ne-am despărțit.

Ei bine, sfârșitul unui lucru este adesea mai bun decât începutul lui; nouă, puțin credincioșilor, ne place cam mult să ne îndoim! Așa mă gândeam, în timp ce cu o roabă pe care o împrumutasem, îmi duceam lucrurile în colibă. Cocioaba era bună pentru mine și nu-mi doream nimic mai mult. Stăpânul meu și-a ținut cuvântul și a pus să mi se aducă tot felul de mobilier, iar lemne mi-am strâns pe drum. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aprind focul, apoi am dat fuga în sat să-mi cumpăr pâine și brânză și un ulcior cu lapte, căci a doua zi era duminică, ziua în care nu cumpăram nimic.

După ce m-am întors în bordeiașul meu, m-am așezat lângă cămin și m-am gândit la bunătatea și credincioșia Domnului meu, care în nevoia mea cea mai mare, mi-a dăruit o cameră încălzită; mi-am luat Biblia și m-am înviorat citind din ea. Dar curând s-a făcut prea întuneric pentru citit și atunci mi-am amintit că nu aveam lampă. Și nici nu mai puteam să-mi cumpăr una, căci era o noapte ploioasă, furtunoasă și era întuneric beznă. Am încercat, pe cât a fost posibil, să citesc mai departe la lumina focului din cămin – era Psalmul 73 unde deschisesem, - și când am ajuns la cuvintele: ‚mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni, decât în Tine. Carnea și inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele și partea mea de moștenire’, da, când am ajuns la aceste cuvinte, cum am spus, am închis Biblia, căci în seara aceea nu trebuia să citesc mai departe; aici era plinătatea mângâierii, chiar dacă necazul meu ar fi fost de zece ori mai mare, decât trebuia să fie după îndurarea Domnului. Eu puteam să-mi însușesc aceste cuvinte prețioase, căci prin credință l-am ales pe Domnul ca partea mea veșnică de moștenire, iar lumea am aruncat-o în urma mea.”

Bucuria lui Humphry s-a revărsat în mod minunat asupra lui Edith, care îl privea țintă pe simpaticul bătrân; ea s-a știut rar așa de sigură în brațele Domnului, ca în aceste clipe. Ea l-a rugat pe Humphry să-și spună povestea până la capăt, iar el a continuat:

„Ziua următoare, dragă domnișoară, era duminică, iar scumpul meu Domn a făcut-o să fie pentru mine o zi de odihnă pentru trup și suflet. Am mers, după obiceiul meu, să ascult Cuvântul lui Dumnezeu și m-am rugat devreme, înainte să plec, ca grijile acestei lumi să nu-mi îngreuneze inima, astfel încât Cuvântul să nu cadă sub spini. Am avut o zi frumoasă; cu toate că tot satul părea să știe că am fost dat afară din slujbă, am dat totuși puțină atenție întrebărilor și observațiilor răutăcioase, pe care a trebuit să le ascult. Astfel a zis unul vecinului meu, la întoarcerea acasă: ‚E de rău, prietene, când oamenii devin prea evlavioși! Vreau să mă păzesc să vreau să fiu mai bun decât alții, căci a rămâne fără bani și fără pâine, acesta este sfârșitul!’ și în acest timp mă fixau cu priviri batjocoritoare. Dar eu am trecut liniștit pe lângă ei și am luat și aceasta ca pe o disciplinare de care aveam nevoie.

Seara iar n-am putut citi, căci încă nu aveam lampă. În ziua următoare m-am pornit să caut de lucru, dar n-am putut fi primit nicăieri. Am mai căutat încă două zile și nu mi-a mers mai bine. Unii ziceau că sunt prea bătrân, alții ziceau că nu au nimic de făcut pentru mine și astfel am ajuns miercuri acasă, tot fără vreo speranță de ajutor, cum fusesem și la plecare. Dar inima nu mi s-a descurajat; știam prea bine că Domnul meu mă va ajuta la timpul potrivit, iar Cuvântul Său mi-a fost mângâiere și sprijin. Toată săptămâna a trecut și Dumnezeu m-a lăsat să cred orbește în făgăduința Sa. A venit o a doua duminică, iar eu am mers vesel la predică și m-am rugat cu inima ușoară, am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie și m-am întors înapoi acasă cu totul plin de dragostea lui Dumnezeu. Luni și marți mi-a mers iar ca și în săptămâna precedentă, iar miercurea a fost așa de ploioasă și de furtunoasă, că n-am putut să ies. Dar joi am pornit devreme la drum, spre o localitate unde am fost trimis cu asigurarea că acolo voi fi precis primit. Dar când am ajuns aici, am aflat că tocmai în dimineața aceea tocmiseră un bărbat, altfel m-ar fi păstrat cu plăcere.

Atunci, dragă domnișoară, totuși mi-a apărut o lacrimă în ochi; eram așa de trist că pierdusem această slujbă bună! Dar curând un duh mai bun decât cel al tristeții mi-a pătruns iar în inimă, care mi-a spus: Dumnezeu, care până acum a făcut să nu-mi lipsească nimic, îmi va da și mai departe ceea ce este bun pentru mine, atât cât mai am de trăit aicea jos. Acest duh m-a însoțit tot drumul spre casă, preț de două ceasuri. Ploua tare și m-a udat până la piele; când am ajuns acasă, camera nu era încălzită și aveam puține lemne. Dar am aprins repede tot ce am putut găsi, mi-am îmbrăcat hainele de toată ziua – căci le îmbrăcasem pe cele mai bune pentru drumul pe care l-am făcut – și am luat cina. Trebuie să-mi economisesc proviziile, mi-am zis, căci munca pare a fi încă ceva îndepărtat. Dar în acea seară am mâncat pe săturate, căci eram tare flămând și mi-am zis: de ce să mă chinui cu griji pentru a doua zi, căci curând voi fi acolo unde ‚cei răi încetează să tulbure și acolo cei sleiți de puteri se odihnesc. … și robul este eliberat de stăpânul său.’

În ziua următoare aveam atâtea dureri articulare, încât abia puteam să merg, dar L-am rugat pe Domnul să mă facă să rămân liniștit și să nu cârtesc împotriva voii Sale. O săptămână întreagă am răbdat multe dureri și n-am putut ajunge mai departe decât până la prăvălie, ca să-mi cumpăr pâine și altele asemenea. Dar câtă vreme mai aveam hrană și adăpost, aveam destule motive să mulțumesc și știam bine că Domnul niciodată nu aduce necaz cu o mână, fără a aduce mângâiere cu cealaltă mână, numai să avem ochi să-L vedem. Lucrul acesta l-am aflat și acum iar, căci durerile m-au lăsat mai iute decât am crezut și duminică am putut să merg, ca împreună cu poporul lui Dumnezeu să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui.

Luni dimineața guta îmi dispăruse și eram foarte vesel. Nu mai aveam decât un șiling și nouă pfenigi și deci trebuia să mă grăbesc să găsesc de lucru. Atunci am aflat despre o slujbă bună într-un sat, la vreo șase ore depărtare de coliba mea și am pornit imediat la drum. Dar înainte de a ieși l-am rugat pe Domnul, ca El să-mi binecuvânteze călătoria, dacă este voia Lui și să mă ducă într-un loc unde să găsesc hrană și îmbrăcăminte pentru zilele ce mi-au rămas. M-am gândit la robul lui Avraam, care s-a rugat ca Domnul să-i iasă în cale.

Era o dimineață senină și rece de iarnă. După ce mergeam o oră, mă odihneam puțin și citeam câteva versete din Biblie. Așa am făcut tot drumul și timpul a trecut, nu știu cum, până când, la ora trei, am ajuns foarte obosit la ținta călătoriei mele. Înainte de a intra în casa unde voiam să-mi ofer serviciile, m-am așezat și am luat un prânz îmbelșugat, - căci pâine și brânză aveam în traista ciobănească – m-am odihnit și m-am rugat cu ardoare ca, dacă Dumnezeu nu vrea să-mi pregătească un locșor de odihnă în acea casă, până unde făcusem un drum așa de lung, să-mi dăruiască totuși o inimă liniștită și credința mea să nu înceteze. Cu această rugăciune am pășit în casă și cine m-a întâmpinat? – Fiul unui bătrân cumsecade, pe care îl cunoșteam foarte bine. Eu le-am spus problema mea și el s-a bucurat să mă vadă. El este administrator aici, dragă domnișoară și mi-a promis imediat să pună o vorbă bună pentru mine; să nu fie vina lui dacă nu voi fi primit.

Acum, vă puteți imagina cât de bucuros am fost pentru lucrul acesta. Am așteptat afară până tânărul Matthias – așa îl cheamă – s-a întors cu stăpânul lui. Acesta mi s-a adresat prietenos și mi-a spus că Matthias este un slujitor credincios și că se poate baza pe cuvântul lui; așa că voia să facă o încercare cu mine, dar i se părea că sunt cam bătrân pentru multă muncă. Atunci i-am spus: ‚Desigur, sunt un om bătrân și tocmai de aceea nu mai pot să fac o muncă grea; totuși, dacă mă veți lua în slujba dumneavoastră, veți vedea că vă sunt devotat și supus; mă tem prea mult de Dumnezeul meu, ca să nu fiu un slujitor credincios stăpânului meu pământesc. În ceea ce privește plata, ne vom înțelege ușor; dați-mi hrană, adăpost și haine, atât cât prețuiește munca mea și eu voi mulțumi Dumnezeului meu pentru că mi-a dat cele necesare zilelor care mi-au mai rămas.’

Stăpânul a spus că propunerea mea îi convine și că dacă mă tem de Dumnezeu, el este sigur că voi fi și un slujitor credincios. Și astfel am locuit aici în liniște și pace, începând din acea zi și până azi, în slujba unui stăpân bun, care are milă de bătrânețea mea; iar dacă munca mea nu merită plata pe care el mi-o dă, atunci Dumnezeu, care-mi poartă de grijă, îl va despăgubi din belșug.”

„Dar cum se face”, a întrebat Edith, „că umblați din loc în loc, pe lângă drumul mare, cu cele două vaci, dacă aveți o ocupație serioasă?”

„Vedeți dumneavoastră, dragă domnișoară, eu nu sunt chiar foarte potrivit pentru munca zilnică temeinică, iar stăpânul meu este un om bun, care îi are la inimă pe săraci și el ține două vaci pentru aceia care nu pot să și le țină singuri; de aceea mi se pare drept să caut orice mic avantaj pentru stăpânul meu și dacă văd iarbă frumoasă aici, lângă drum, care și-așa va fi călcată în picioare, atunci îmi mân vacile încoace și economisesc iarba de acasă a stăpânului meu. – Și acum, dragă domnișoară, v-am povestit pe ce cale m-a condus Dumnezeu, cum a fost El ajutorul meu și cum a demonstrat El în viața mea că: ‚Cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine’.”

Edith i-a mulțumit sincer bătrânului pentru povestirea lui și a mers mai departe, plină de uimire în ceea ce privește lucrarea harului față de un om pe care nu l-a îndrumat nimeni altcineva, decât Învățătorul făgăduit tuturor credincioșilor, Duhul Sfânt.