joi, 13 iulie 2017

Restituirea bunului sustras și urmările ei




Acum câțiva ani, în Herisau, în Elveția, un simplu creștin a intrat în odihna stăpânului său. Să povestim aici câteva lucruri despre modul lui de viață.

Johann Heinrich Lutz, născut în 1812, la Rheineck, în cantonul St. Gallen, de meserie cuțitar, s-a anunțat pentru admitere la casa misionară din Barmen, în iulie 1837, ca tânăr de 25 de ani, pentru că se simțea chemat să ducă neamurilor Evanghelia. Acceptat și instruit acolo, a fost trimis în 1841 ca misionar în Cape Town și a înființat împreună cu alți doi frați, două colonii misionare: Ebenezer și Amandelboom, unde a putut lucra cu binecuvântare timp de 35 de ani.

Ca adolescent, pe când încolțeau în el primii germeni ai vieții de credință, intrase în ucenicie la un cuțitar din Lindau. Calfele catolice îl șicanau și îl dușmăneau și nu mai puțin meșterul, altfel blând, dar care trăia în absolută necunoaștere a lucrurilor dumnezeiești. Calfele și ucenicii încă mai mâncau, după vechiul obicei, la masă cu meșterul. Într-o duminică, în timpul mesei, poștașul a adus un pachet mic; meșterul l-a deschis cu grijă, cu atât mai mult când a observat că erau bani înăuntru. Semnătura scrisorii îi era necunoscută. Comesenii au observat cum citește cu mirare și în sfârșit, în nedumerirea lui și-a pus ochelarii, ca să poată studia conținutul amănunțit și pe toate părțile. Uimirea alterna cu o expresie oarecum penibilă și era evident că meșterul nu era dispus să aducă la cunoștința calfelor sale conținutul scrisorii. Dar situația era prea vizibilă, trebuia s-o facă. Din partea unei calfe de mai înainte, i-a fost trimisă o sumă de bani cu vorbele: ‚Expeditorul a fost pe vremuri în slujba dumneavoastră și pe parcursul unui timp îndelungat s-a făcut vinovat de mici furturi de oțel fin, așa cum obișnuiesc să facă cei mai mulți lucrători; dar întrucât de atunci m-am convertit, Domnul Isus îmi cere să înapoiez meșterului meu valoarea în bani; fac lucrul acesta prin prezenta și cer sincer iertare.’ – Nu restituirea banilor, ci problema cu Domnul Isus i-a fost meșterului groaznic de neplăcută. Cine ar putea fi și cum ar putea El să determine un necunoscut să-i trimită bani pentru oțelul sustras? El avea numai bănuiala unei puteri superioare, care-l neliniștea. Calfele au fost tăcute în timpul mesei, dar după aceea l-au ocărât pe măgarul care-și făcea mustrări de conștiință din așa ceva, căci peste tot este obiceiul de a produce din oțel sustras, forfecuțe și cuțite pentru uz personal, pentru vândut sau dăruit. Lui Lutz al nostru problema i-a apăsat greu conștiința, pentru că nici el și nici ucenicul mai tânăr nu se puteau dezlega de vină. Ei au pregătit ce era de făcut. Conștiința vorbea tot mai mult, dar teama de calfe îi intimida. În cele din urmă au îndrăznit la sfârșitul săptămânii să-și mărturisească vina meșterului. Pentru acesta a fost cât se poate de neplăcut; ar fi preferat să spună: ‚Nu-mi mai spuneți astfel de prostii!’ Dar pentru că totuși era furt, nu putea fi de acord să-l tolereze prin mustrarea mărturisirii; de aceea n-a spus nimic și i-a lăsat pe amândoi tinerii să stea tremurând. Și de atunci Lutz n-a mai rămas mult. Prăpastia dintre ființa lui delicată, credincioasă și calfele bădărane a devenit tot mai mare; el a însărcinat un prieten să se intereseze pentru el, unde ar putea găsi de lucru la oameni prietenoși, o calfă de cuțitar.

Curând după aceea a primit răspunsul de la două posturi potrivite pentru el: unul era în Karlsruhe și unul în Bruchsal. ‚Oare unde să mă duc?’ s-a întrebat el. Fără Dumnezeu nu voia să plece. De aceea s-a rugat și voia să lase decizia în seama sorții. Dar pentru că nu era încăpățânat și exista posibilitatea ca Dumnezeu să nu vrea să-l lase să plece nici la Karlsruhe și nici la Bruchsal, a făcut trei bilețele: Karlsruhe, Bruchsal și un semn de întrebare. Ultimul însemna: să aștepte până ce Dumnezeu îi va da alte lămuriri. Lozul a hotărât la Bruchsal și meseriașul ambulant s-a mutat voios în noile condiții. Acolo era un meșter fără calfe, care de puține luni preluase o afacere și astfel au lucrat în doi de dimineața până seara, iar bucuria de a avea aceeași convingere despre lucrurile dumnezeiești l-a legat pe tânărul meșter foarte sincer de noua sa calfă. Încă pe parcursul primelor opt zile Lutz a trebuit să povestească, cum i-a mers în Lindau. Așa că a venit vorba și despre acea poveste cu pachetul. Lutz lucra cu atâta hărnicie, încât n-a observat, cum fața meșterului său s-a deformat zâmbind. Dar cât s-a mai mirat Lutz când acesta i-a mărturisit apoi, că el fusese acela care, trecându-și numele sub tăcere, mânat de Duhul lui Dumnezeu, a reparat frauda. Aceasta a fost o garanție a călăuzirii Dumnezeului său și în Bruchsal a avut, așadar, o perioadă frumoasă. Bărbați cu aceleași convingeri s-au unit – era la sfârșitul anilor 2o – în casa cuțitarului și până noaptea târziu studiau Cuvântul lui Dumnezeu și se bucurau de Mântuitorul lor. –

Atunci s-au trezit gândurile și în prietenul nostru, de a deveni misionar. A duce neamurilor Evanghelia și a sluji astfel Mântuitorului, a devenit tot mai mult ținta vieții sale. Cererea de informații de la Barmen i-a adus răspunsul că pentru anul acesta anunțările nu mai pot fi luate în considerație; dar imboldul lui a fost așa de copilăresc și de mare, încât a pornit pe jos spre Barmen și după mai multe peripeții de călătorie, care pun la încercare și înviorează credința, s-a anunțat la casa misionară. Cu toate că acolo i s-a dat același răspuns, s-a rugat totuși de ei, până ce, în cele din urmă i s-a permis să rămână deocamdată în casa misionară, până se va fi lămurit situația. Acum stătea acolo, rugându-se și învățând, până la o ședință în care inspectorul a spus că a venit un tânăr cuțitar evlavios și voia să devină misionar; că el l-ar fi respins, dar ‚Lutz este lipit de scaun’, a zis, ‚el nu se lasă izgonit’. Și iată că Lutz a fost acceptat. –

Treizeci și cinci de ani a slujit el apoi cu devotament misiunii și anume, a activat în mare binecuvântare la stația Amandelboom din Cape Town. De acolo el a povestit următoarele: Credincioșii adunați de el, trăiau din câștigul vitelor lor. Locurile de pășune erau cu totul neîngrădite și fiecare putea să dea drumul la atâtea vite câte voia. Dar Lutz a văzut că descendenții europenilor pătrundeau cu cirezi tot mai mari dinspre sud spre interior, înșelau pe cei de culoare și el se temea pe drept, că va veni vremea când toate pășunile vor fi folosite cu forța de către ei, iar comunitatea creștină va trebui să se stabilească în altă parte, da, poate va fi împrăștiată de tot. Cu toate că Lutz în predicile și în lecțiile lui insista mult asupra cunoașterii și citirii Sfintei Scripturi, se temea uneori la gândul, dacă acești creștini vor fi având în ei atâta Cuvânt al lui Dumnezeu, încât să reziste chiar și izolați și poate fără Biblii. Avea pe inimă ca cei convertiți să învețe Noul Testament pe dinafară. În plus, o invitație publică a fost primită cu bucurie: băieți și fete, creștini mai în vârstă și mai tineri s-au anunțat la casa misionară ca să învețe. Așadar, tot Noul Testament a fost împărțit. Doi trebuiau să învețe Evanghelia după Matei, unul – Marcu, doi – Ioan și așa mai departe. Exemplarele au fost distribuite și astfel a început o râvnă în învățare, care a făcut inima misionarului să salte de bucurie. Învățau în timp ce-și păzeau vitele, când mergeau la piață aveau cartea la ei și seara la lumina lunii, - învățătura n-avea sfârșit. Cel care trebuia să învețe Epistola către Evrei, a fost întrebat de un coleg: ‚Cât de lungă este Epistola ta?’ ‚Din Amandeloboom până în ….!’ o localitate mică, la două ore depărtare de misiune. Drumul dus ajunge pentru a citi Epistola către Evrei, drumul de întors – pentru a o reciti. O zi de sărbătoare a fost aceea, în care tot ce s-a învățat pe dinafară a fost recitat într-o adunare publică. Iar Lutz a mulțumit lui Dumnezeu că oamenii lui au fost flămânzi după hrana dumnezeiască. Într-adevăr, adunarea a fost împrăștiată, dar Cuvântul a mers cu ei.

Ultima parte din amurgul vieții, Lutz l-a petrecut în Herisau, mai dând ici și acolo, prin ore misionare publice, mărturie despre prima dragoste, care-l umplea pe bărbatul cu părul cărunt. În vizita la bolnavi era binecuvântat în mod deosebit, stimulent și mereu spiritual, un copil în sensul bun al cuvântului. Odată s-a vorbit la masă despre faptul că misionarii bătrâni ar avea un imbold indestructibil să se întoarcă în țara în care au lucrat și anume, Africa i-a vrăjit. ‚Nu-i adevărat, frate Lutz’, așa i se adresau, ‚că și dumneavoastră v-ați întoarce cu plăcere la negri, la munca dumneavoastră de mai înainte?’ Ridicând ochii în sus, a răspuns cu o privire într-adevăr transfigurată: ‚O, nu, imboldul meu urcă mult mai sus!’ Acest dor urma să fie potolit neașteptat de repede. Doar câteva zile înainte de sfârșitul lui, când gândurile lui nu mai erau tot timpul limpezi, încă a mai dat mărturie despre pacea lui în Dumnezeu și despre harul în Isus, de care a avut parte. Plecarea acasă a lui, la El, a fost ca adormirea liniștită a unui copil.

Mesagerul Iubirii

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...