ÎNVINGĂTORI CARE SE ÎNTORC ACASĂ

„Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească” (1 Petru 2,5)

Tineretul poporului nostru încă n-a văzut învingători care se întorc acasă. Dar acela dintre noi, vârstnicii, care a trăit așa ceva, știe că lucrul acesta este ceva extraordinar. Imaginați-vă un astfel de bărbat, care după luni sau ani de război, se întoarce acasă ca unul dintre învingătorii pe care patria îi cinstește. Iată-l că vine, având cunună de stejar pe coif, capul ridicat, ochii strălucitori, inima plină de recunoștință față de Dumnezeu, care l-a păzit minunat în atâtea primejdii. Lacrimi de bucurie îi strălucesc în ochi, când zărește de departe frontonul casei părintești. Atunci mama îi aleargă în întâmpinare, care cu rugăciuni zilnice l-a încredințat lui Dumnezeu și care acum vede înaintea ei împlinirea stăruinței ei, cu inima fericit emoționată; plângând cu suspine de bucurie, își ascunde capul la pieptul fiului; frați și surori, rude și prieteni se apropie grăbiți, ca să împartă bucuria – ce priveliște!

Dar nu așa a fost când în sătucul N. din Siegerland, în 1871 s-a întors acasă un fiu, ai cărui părinți credincioși au stăruit zilnic ca acest fiu să nu fie luat de gloanțele franceze, ci să se întoarcă în casa părintească, pentru a găsi și el drumul spre Casă, cealaltă Casă a Tatălui, care nu este în Siegerland, ci în ceruri. Deci fiul a venit acasă, mama i-a alergat în întâmpinare, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Dar ea a îmbrățișat un fiu mort de beat. Prima ei exclamație a revederii n-a fost bucurie, ci a izbucnit într-un strigăt de durere: ‚Ah, trebuie să te revăd așa, în halul acesta.’

Fiul avea o poveste a vieții ca mulți alții asemenea lui. S-a născut în Wittgensteiner Lande, ai cărui locuitori se hrăneau pe atunci, în multe cazuri, din arderea mangalului, în îndepărtatele ocoale silvice ale frumosului ținut muntos. Și tatăl acestui fiu victorios, dar beat, fusese un cărbunar din Wittgenstein, care, ca toți tovarășii lui de muncă, atunci când venea de la uzină, arăta mai negru decât negri din Camerun. Pe atunci era între cărbunarii din Wittgenstein multă cruzime; inimile lor erau de multe ori mai negre decât pielea lor. Firește, pentru a vedea inimi întunecate, nu trebuie să călătorim la Wittgenstein; acestea au existat și există peste tot, printre bogați și printre săraci. Dar inima acestui cărbunar se luminase și era lumină în ea, viața lui era spălată și era mai albă ca zăpada, prin sângele lui Isus, în care el găsise pace. Soarele îndurării lui Dumnezeu lumina în casa lui, unde băieții lui creșteau sănătoși. Când s-au făcut buni de muncă, s-a mutat în Siegerland, unde se câștiga mai mult în mine decât în uzină. Așa se face că băieții n-au devenit cărbunari, ci mineri. Deci din această casă părintească era învingătorul întors acasă, care fusese angajat în al doilea batalion al pușcașilor regimentului 80, pentru a pleca de acolo în războiul germano-francez. Inima lui era mai tare ca roca din mină, pe care de atâtea ori a prelucrat-o cu ciocanul de miner. Tunetul luptei, vaietele răniților și moartea multor camarazi, n-a putut să-i întoarcă inima la Dumnezeu. Doar cunoștea din casa părintească seriozitatea veșniciei și a judecății și dragostea lui Dumnezeu, care l-a urmat și l-a căutat; el cunoștea și vina vieții sale, petele poftelor și dorințelor sale carnale, în care a umblat. Viața lui a fost, ca și cea a multor camarazi ai săi, descrisă exact în Biblie: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toți, odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voia firii pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți.” (Efeseni 2,1-3). La inima lui tare nu s-a putut ajunge și n-a putut fi prinsă prin bunătatea lui Dumnezeu, care l-a ferit de toate daunele de la Weissenburg, de la Woerth, de la Sedan și de la Paris. El s-a întors acasă mai rău și mai nedisciplinat decât plecase. În loc de cântări de laudă, de pe buzele lui au răsunat strigăte răcnite și cântece triviale în ziua întoarcerii sale acasă.

Pietrele brute, din care acolo poate se fac casele, sunt desprinse în cariera de piatră prin dinamitări perforate; tot așa Își desprinde Dumnezeu, din cariera de piatră a lumii neconvertite a oamenilor, care trăiește dură și moartă în păcate, pietrele pe care le poate folosi pentru casa lui duhovnicească. Au mai trecut câțiva ani, până când acel miner, acum întors acasă, a fost desprins prin explozie, din cariera de piatră a lumii, pentru a-și găsi locul în casa lui Dumnezeu, ca piatră vie. Dumnezeu s-a folosit literalmente de pulbere, pentru a desprinde această piatră.

Și anume, într-o zi, în mina de magnetit, tocmai pusese încărcătura de explozibil în gaura perforată pentru așa ceva și era pe punctul de a o împăna (minerii spun aici: că face gata detunătura): atunci a explodat explozibilul și l-a aruncat la pământ. Zăcea acolo grav rănit și cu siguranță aștepta moartea. Detunătura i-a lovit nu numai pieptul și membrele, ci și inima. Lăuntrul lui a fost total zguduit, căci dintr-odată, toată viața sa trecută, lunga listă a faptelor sale rele, inima lui nerecunoscătoare, împotrivirea lui față de Dumnezeu, stăteau scrise cu litere de foc în fața conștiinței sale. Sufletul lui a citit adevărul lui Dumnezeu: Pierdut! Pierdut pe veci!

Dar îndurarea lui Dumnezeu i-a păstrat viața. Pe patul lui de boală a fost învins de harul și dragostea lui Isus, care l-a urmat atâta timp. El a privit cu ochii credinței la crucea de la Golgota, a găsit iertare pentru toată vina lui și pace prin sângele lui Isus. A trăit, așadar, după însănătoșire ca un copil al lui Dumnezeu și proprietate a Domnului, într-o umblare credincioasă, până a intrat în locuințele păcii, în duminica Peștelui din aprilie 1890. Deci a devenit o piatră vie, căreia marele Arhitect i-a destinat locul întrebuințării, după planul Său. Acum a avut parte, pe lângă primele trei versete din capitolul doi al Epistolei către Efeseni și de versetul al patrule și al cincilea: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos.” Deci totuși a existat pentru el o întoarcere acasă ca învingător, spre bucuria deplină a mamei sale, căci, după ce lupta vieții a fost dusă până la capăt, a plecat acasă, în corturile păcii. El a avut parte de ceea ce un talentat copil al lui Dumnezeu a exprimat în cântecul:

Cum ne-om simți, când după lupta trasă,
După cel din urmă foc al bătăliei,
Ne vom întoarce din străini acasă
Și vom intra pe poarta veșniciei!
Când cel din urmă fir de praf l-om scutura,
Când ultimul strop de sudoare va fi șters
Și de-aproape vom vedea
Ce-a dat curaj pelerinului, ades!

Cum ne-om simți, când cu fior vom asculta
Corul cel de sus ce ne primește cu cântat,
Când harfe aurii prin ceruri vor cânta
Laudă Mielului, ce lumea a-mpăcat!
Când în lung și-n lat cetatea Lui cea sfântă
Răsună de-„Aleluia!” mântuiților ce cântă
Și a rugăciunilor tămâie sfântă
Spre tronul Celui Preaînalt se-avântă!

Cum ne-on simți? O, ce ochiul n-a zărit,
Urechea n-a auzit, minții n-a fost dată,
Aceea o să fim și ne e hărăzit,
Când ne vom muta în țara lăudată!
Haidem, cărarea abruptă s-o suim,
Merită să asudăm și să ne ostenim,
Să ne grăbim ca acolo să sosim,
Unde Domnul dă mai mult decât gândim!

Vrei și tu să ai parte de aceasta?