Căile lui Dumnezeu

Slavă Domnului, în sfârșit o scrisoare! În sfârșit, în sfârșit, deznodământul mult așteptat!

Am coborât scările, grăbindu-mă în întâmpinarea poștașului. Acum urc încet, aproape ezitând, spre camera mea. Oare ce ascunde plicul mic și subțire din mâna mea? Aduce el, într-adevăr, ‚Da’-ul dorit și dacă nu – ce aduce oare?
Sus am găsit-o pe Martha ocupată cu păpușa ei și am trimis-o în curte. Trebuia să fiu singură. Apoi am deschis scrisoarea și am citit:

„Stimată domnișoară!

În răspunsul la scrisoarea dumneavoastră din data de 9 ale acestei luni, vă aduc la cunoștință că este un loc liber în orfelinatul nostru și intrarea imediată a protejatei dumneavoastră nu este împiedicată. La dorința expresă a protectoarei institutului nostru, vreau să vă rog să aduceți copilul personal și anume, în data de 30 ale acestei luni, ca ea să obișnuiască să petreacă această zi mereu în casa noastră.”

Foaia mi-a căzut în poală. Instinctiv mi-am împreunat mâinile. Mulțumesc lui Dumnezeu, care mi-a arătat o ieșire din necazul meu. Deci nu trebuie să las în urmă, fără apărare și fără adăpost, singurul copil al iubitei mele prietene, dacă datoria mă cheamă departe de aici. Opt ani au trecut de când am ajutat mireasa strălucitor de fericită, să se gătească în ziua ei de sărbătoare. Doi ani mai târziu am întâlnit-o iar, în văl de văduvă. Ah, dacă moartea lui a fost prima suferință pe care el i-a pregătit-o! Făcând tot ce i-a stat în putință, supraviețuitoarea fără nici un fel de mijloace materiale, a încercat să se întrețină fără ajutor străin pe sine și pe copilul ei, dar trupul ei slab a cedat la acest efort. Am stat la mormântul ei și am adus acasă cu mine scumpa ei moștenire, copilul ei. O, de-aș fi putut s-o păstrez și s-o îngrijesc cu toată atenția, cu dragostea pe care inima mea o manifesta atât de cald față de ea. Acum am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii o fată săracă, nevoită să-și câștige pâinea prin case străine. Peste patru săptămâni trebuia să plec ca educatoare în America. Ce se va întâmpla atunci cu Martha? Atunci am aflat despre un orfelinat fondat de o doamnă nobilă, în apropiere de Lyon, pentru fetele din starea socială înaltă. M-am adresat imediat directoarei și răspunsul la cererea mea a fost acela care m-a umplut cu o recunoștință debordantă.

Martha se juca afară cu fericita candoare a unui copil, iar părul ei auriu deschis cădea în valuri bogate peste rochița neagră de doliu, a cărei importanță decisivă adâncă nici măcar n-o bănuia. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit azilul care să o pună la adăpost sigur pe scumpa mea, de furtunile vieții.

Era în după-amiaza zilei de 30 martie, când stăteam în anticamera orfelinatului cu inima bătând foarte tare și așteptam întoarcerea fetei care a anunțat venirea noastră fondatoarei institutului, contesa S.

„Vă rog să vă apropiați”, a spus ea, deschizând ușa, „doamna contesă vă așteaptă.”

Am intrat. Era o încăpere mică, pătrată, care avea ceva extrem de familiar datorită tapetului întunecat. La un ghișeu adânc cu paravan ședea o doamnă în vârstă, într-o rochie simplă, neagră, de mătase.

Contesa ne-a salutat cu o atitudine prietenească afabilă. „Și deci aceasta este oița pe care doriți s-o adăugați turmei noastre?” a întrebat ea apoi. „Ia vino încoace, copilă dragă.”

Martha s-a apropiat fără timiditate. Contesa și-a pus brațul în jurul ei și a privit-o mult și cercetător în față. „Nu vă seamănă, nu are ochii dumneavoastră frumoși, albaștri.” a murmurat ea. Apoi mi s-a adresat aproape pripit: „Tatăl ei era german?”

„Da, sau cel puțin, era din Germania”, am răspuns eu mirată. Părinții lui s-au mutat la Paris în 48. Acolo s-a născut tatăl Mathei, un om înzestrat, drăguț, - dar despre aceasta vă spun mai târziu. De la el are Martha părul blond. Ochii închiși la culoare i-a moștenit de la mama ei.”

„Și știți unde trăia familia tatălui înainte de a se muta la Paris?”

„Ultima dată în Köln. Se pare că pe vremuri au avut în apropiere de Koblenz o moșie mare.”

Bătrâna doamnă a ascultat cu o atenție încordată. Acum îmi strânge puișorul în brațe aproape cu o afecțiune pătimașă.

„O, am știut de îndată ce am citit numele, că ea trebuie să fie. Mulțumesc lui Dumnezeu, care-mi aduce acest copil, ca să fac bine prin ea, fie și numai puțin, pentru ceea ce datorez familiei ei. Vă rog, povestiți-mi mai mult despre părinții ei!”

„Ar putea Martha să meargă jos și să se joace cu ceilalți copii?” am întrebat eu.

Ea mi-a înțeles privirea și Martha s-a grăbit să plece jos, bucuroasă pentru permisiunea primită, la tovarășele ei de acum încolo, a căror joacă o urmărea deja de mult prin fereastră, cu priviri dornice.

Contesa m-a ascultat cu adâncă emoție în timp ce îi povesteam despre soarta tristă a prietenei mele.

„Și este acest copil, într-adevăr, ultimul mădular al acelei familii? Nu mai are nici o altă rudă, nici măcar în Germania?”

N-am putut să-i dau nici o informație în legătură cu acest lucru.

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!” a exclamat ea încet. „Cât de minunate sunt, totuși, căile și călăuzirile Tale! Cine le poate înțelege?”

Și mâinile ei fine s-au împreunat într-o rugăciune tăcută, în timp ce ochii ei se uitau drept înainte cu acea expresie caracteristică fixă, din care se observă că privesc dincolo, peste lucrurile înconjurătoare, la depărtate și de mult apuse vremi. Era atâta liniște în micuța cămăruță, prin care privirile mele alunecau instinctiv, cercetând. Atunci au fost captivate de un tablou într-o ramă bogat aurită, agățat deasupra canapelei. El înfățișa o fetiță cam de trei ani, care ședea pe un scaun cu spătar, cu tapițerie roșie, cu sculpturi vechi în lemn. Fețișoara, căreia expresia pe jumătate drăgăstoasă, pe jumătate bosumflată îi dădea un farmec deosebit, era puțin înclinată într-o parte, în timp ce brațele plinuțe de copil cuprindeau gâtul unei frumoase și albe pisici de Angora.

Stăteam ca în vis. Nu era acesta același animal care acum tocmai își lipea cu dragoste capul inteligent de mâna stăpânei lui? Aceleași ornamentații ciudate și complicate pe spatele fotoliului cu spătarul drept? Fantezia mea activă se căznea să descopere legătura dintre cele două, în timp ce vocea contesei m-a întrerupt din gândurile mele.

„Nu-i așa, dragă domnișoară”, a zis ea zâmbind, „nici dumneavoastră nu credeți că bătrâna doamnă de lângă dumneavoastră a fost cândva o astfel de creatură mică, fără griji, fericită și încăpățânată? Într-adevăr, a trecut mult timp și de atunci Domnul m-a condus în mod minunat. Fără acest tablou, cine știe unde mi-aș fi dus astăzi existența singuratică și lipsită de bucurii, dacă, de fapt, aș fi rezistat atât. De aceea tabloul acesta este pentru mine întotdeauna cea mai emoționantă predică despre înțelepciunea și mila lui Dumnezeu, iar ziua de azi îi dă o energie deosebită. Mă priviți întrebător, copilă dragă? Se pare că vă vorbesc în ghicitori, dar vreau să vă istorisesc povestea și în același timp să vă spun de ce Martha trebuie să devină pentru mine mai mult decât o elevă a institutului meu. Vreți să auziți?”

„O, din toată inima, dacă nu vă obosește.”

„Să mă obosească? Nu, cu siguranță că nu, căci ori de câte ori istorisesc vechea poveste, inima mi se umple de laudă și mulțumire față de Dumnezeu.”

Atunci mi-a luat prietenește mâna, apoi a început:

„Tatăl meu aparținea unei vechi spițe nobiliare, care de dragul credinței evanghelice se ținea departe de Curte, trăind retras la țară. Dar chiar și acolo au fost ajunși de valurile crescânde ale revoluției, care l-au mânat pe tatăl meu în străinătate. În 1814 s-a întors și s-a însurat, destul de târziu, cu mama mea, după ce și-a cumpărat aproape de Lyon o nouă proprietate. Am fost singurul copil pe care li l-a dăruit Dumnezeu. Probabil că pentru tatăl meu a fost o amară dezamăgire când în loc de moștenitorul dorit i-a fost adusă o fetiță micuță care plângea; totuși, Dumnezeu să-l răsplătească, nu m-a făcut niciodată să sufăr. Dimpotrivă, am avut parte, într-o foarte mare măsură de toată dragostea și grija cu care pot înfrumuseța părinții drăgăstoși viața singurului copil iubit și la doi ani eram deja destul de isteață ca să-mi dau seama că voința mea era, de fapt, hotărâtoare în casă. Într-o zi, tatăl meu mi-a adus acasă, de la o expoziție pe care o vizitase, o pisicuță de Angora, albă ca zăpada. Micuța vietate, pe care am numit-o Nelly, după o tânără englezoaică ce trăise mai mult timp în casa noastră, a ajuns curând favorita mea declarată. Împărțeam fiecare masă cu ea, iar când dormeam, lui Nelly trebuia să i se facă patul pe perne roșii, moi și să fie culcată lângă patul meu cu baldahin.

Trebuie să fi avut cam patru ani când tatăl meu a cerut unui portretist, mult-pomenit pe vremea aceea, să mă picteze. În acest scop am fost așezată pe unul dintre jilțurile noastre înalte, într-o rochiță albă și un coș întreg plin cu flori au fost presărate în jurul meu. Dar eu am dat florile deoparte și am strigat-o pe Nelly, care a și venit imediat și a sărit în poala mea. Tatăl meu a vrut s-o dea jos, dar eu mi-am încolăcit brațele în jurul odorului meu, cu o îndârjire pătimașă și n-am vrut să-i dau drumul. Poate că în acest singur caz nu mi-aș fi impus voința, dacă însuși pictorul n-ar fi fost de partea mea.

‚Lăsați copilul, domnule conte’, a exclamat el, trăgându-l înapoi câțiva pași. ‚Este foarte bine așa. Puteți să vă imaginați un tablou mai emoționant?’ Începând de atunci totul a mers excelent. De fiecare dată aveam voie s-o iau cu mine, pe scaun, pe iubita mea Nelly și ședeam chitic, spre încântarea pictorului, căci îmi închipuiam, cu convingere, că trebuie s-o țin pe Nelly bine cât timp era pictată. Pe scurt, tabloul a fost terminat, toată lumea fiind mulțumită. Dar pictorul a ținut-o pe-a lui, să schițeze, cel puțin, expresia de încăpățânare a feței mele, de la început.

Au trecut poate câteva luni de la terminarea tabloului, când într-o seară mi-a dispărut odorul. Toată servitorimea a fost pusă în mișcare, au fost cercetate casa și grădina, dar zadarnic, nu era nicăieri nici o urmă de cea dispărută. Chiar și cu recompensa mare pe care tatăl meu a promis-o aducătorului, acțiunea a rămas fără succes. Eu m-am purtat exact ca un copil încăpățânat, răsfățat și nu voiam să mă las consolată de pierderea odorului meu, nici de sărutările drăgăstoase ale părinților mei, nici de cele mai frumoase jucării pe care mi le dăruiau. În cele din urmă, mamei mele i-a venit ideea, pentru a mă distra și a mă abate de la tristețea mea, să accepte o invitație des reluată și să plece cu mine în călătorie la o rudă îndepărtată, în N. Nu eram de mult plecate, când mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare. Medicul a cerut, înainte de toate, odihnă totală. Astfel că am rămas mai mult ca de obicei în seama îngrijitoarei, care făcea adesea lungi plimbări cu mine. Într-o zi a mers cu mine în oraș, pentru a face unele cumpărături. Probabil era zi de bâlci, căci îmi aduc aminte vag că era o animație neobișnuită pe străzi. Pe moment toată lumea se înghesuia spre piață, unde în unele tarabe erau prezentate tot felul de trucuri. Îngrijitoarea mea, curioasă ca majoritatea oamenilor, a înaintat și ea și nu a fost atentă că în îmbulzeală am fost smulsă din mâna ei. Ce s-a întâmplat cu mine începând de atunci, nu-mi amintesc limpede. Știu numai că am fost târâtă de torentul de oameni la o altă tarabă și acolo, printre mai mulți câini și maimuțe împopoțonați pestriț, am zărit-o pe Nelly a mea. Cine îmi poate descrie extazul?! Cu un strigăt de bucurie m-am aruncat înainte, să-mi îmbrățișez odorul regăsit. Atunci m-am simțit prinsă de mână. O doamnă cu ochi întunecoși, cu o găteală ciudată pe cap, s-a aplecat spre mine.

‚Aceasta este pisicuța ta, copila mea? Sărmanul animal a fost de curând adus la noi cu lăbuțele rupte și aproape moartă de foame, dar noi am îngrijit-o bine. Vino înăuntru, inimioara mea, vreau să-ți dau pisicuța înapoi.’

Dorul după odorul meu m-a făcut să uit orice sfială. Am luat-o de mână și am mers cu ea. Nu mai pot să-mi aduc aminte toate amănuntele acelei zile fatale. Numai ca-n vis mă văd într-o încăpere strâmtă, tupilată în spatele unei perdele, în timp ce câțiva copii împopoțonați ciudat, mă înconjurau curioși. Doamna mi-a adus pisicuța și am uitat orice altceva, pentru desfătarea de a putea mângâia și de a copleși cu cele mai dulci nume de alint animalul iubit. Cum se va bucura mama când o voi duce pe Nelly acasă! Trebuia să merg imediat la ea. Am întrebat de îngrijitoarea mea, dar nimeni nu știa nimic despre ea. În cele din urmă am început să plâng. Doamna mi-a vorbit frumos și mi-a dat să beau. Apoi am adormit. Trebuie să fi dormit mult, mult de tot. Când m-am trezit, era întuneric de tot în jurul meu. Să se fi stins lumina de veghe? În același timp am auzit un zgomot huruit caracteristic și am avut senzația că toată încăperea s-a pus în mișcare cu mine. Și în plus, patul meu era așa de tare, cu totul altfel decât altădată. M-a cuprins o teamă bruscă. Am strigat după îngrijitoare. Niciun răspuns. M-am ridicat și i-am căutat patul, care era lipit de al meu. Dar cine îmi poate descrie groaza când, în loc de acesta, mâna mea a atins o pânză rece și udă?! Speriată și încă pe jumătate adormită, am început să strig tare. Și dintr-odată a fost cineva lângă mine. Nu-l puteam vedea, dar îl auzeam cum mă lămurea în șoaptă, să stau foarte liniștită și să nu mai scot un sunet. Vocea străină mi-a sporit teama și am strigat cu atât mai tare. Atunci s-a mișcat ceva în fața mea, în întuneric, s-a făcut auzită o voce bărbătească puternică, furioasă și în clipa următoare s-a aprins o rază de lumină orbitoare. În fața mea stătea un bărbat cu barbă neagră, cu un bici scurt de piele în mână, pe care-l agita spre mine cu gest amenințător, în timp ce-mi striga câteva cuvinte de neînțeles. Ce n-au putut obține cuvintele lămuritoare ale femeii, a pricinuit acum groaza paralizantă. Am tăcut dintr-odată și m-am ghemuit fără zgomot sub pătură, tremurând din toate încheieturile. Bărbatul a râs scurt și s-a întors în altă parte. Lumina s-a stins și era din nou liniște și întuneric în jurul meu. Așa că zăceam acolo cu ochii larg deschiși, torturându-mi micul creier cu o mie de întrebări îngrijorătoare. Unde eram? Cine era omul rău cu biciul? Și de ce nu m-au dus înapoi la mama mea? Dragă domnișoară, eram pe atunci încă un copil atât de mic, dar am sentimentul că aș putea să simt și azi negrăita nenorocire din acea primă noapte. Atunci am simțit ceva moale, cald pe piept, care mi se freca de gât și în același timp mi-a ajuns la ureche un sunet ușor, bine cunoscut.

‚Nelly, Nelly a mea!’

Mi-am încolăcit brațele în jurul animalului iubit și mi-am îngropat fața în blana ei.

‚Ah, sărmana, sărmana, micuța mea Nelly! Dacă am fi amândouă iar acasă, la scumpa mea mamă!’

Atunci s-a descărcat încordarea. Am început să plâng încet, foarte încet, ca să nu audă omul acela rău și am plâns până am adormit.

Mi-au luat hainele cele frumoase și șiragul de mărgean, de care eram așa de mândră. Ar fi posibil ca această bijuterie valoroasă să le fi dat primul motiv pentru fărădelegea lor. Mie mi se pare mai probabil acum, după toate acelea, că ei deja aruncaseră un ochi asupra mea mai înainte și, dacă ar fi găsit o ocazie, ar fi încercat cu plăcere deja atunci să mă ia în stăpânirea lor, odată cu Nelly. Căci am fost un copil foarte frumos. Cel puțin așa spuneau toți oamenii. Între timp m-am convins că femeia, când m-a revăzut așa, pe neașteptate, prima dată a avut intenția să mă ducă la părinții mei și că ea s-a supus voinței bărbatului ei fără plăcere. Ea a și fost mereu bună cu mine și mi-a dat, ca și în acea primă noapte, ori de câte ori a putut, ocazia să mă joc cu Nelly a mea. Bietul animal trebuia, în restul timpului, să stea într-o cușcă mică.

La început am călătorit foarte repede, zi și noapte, iar eu nu aveam voie să ies din colțul meu. În orice caz, pentru ei conta să ajungă cât mai curând la granița din apropiere, cu toate că împrejurarea de a-și fi stabilit și așa plecarea din localitatea pentru acea seară, le era favorabilă. De îndată ce s-au simțit în afara pericolului, au început lecțiile mele. Eu trebuia să învăț, ca și ceilalți copii, tot felul de trucuri. Fie că la început eram neîndemânatică pentru așa ceva, fie că refuzam cu încăpățânare repetarea lor, pe scurt, temutul bici a șuierat cu o lovitură groaznică pe umărul meu. A fost prima bătaie pe care am primit-o în viața mea și n-am să uit niciodată impresia pe care a făcut-o asupra mea. Ca o gâscă rănită asupra vânătorului, așa m-am repezit la schingiuitorul meu, îngrozită și enervată în același timp și când mi-am înfipt dinții mici cât am putut de adânc în mâna lui, am încercat să-i smulg biciul. Dar lupta inegală nu putea să aibă decât un singur deznodământ. Gemând de durere, cu trupul și sufletul zdrobit, zăceam, curând după aceea, pe patul meu amărât și n-am mai îndrăznit niciodată să mă încăpățânez în fața acelui om înfricoșător. Desigur, am simțit și mai târziu cumplitul bici, dar niciodată ca de acea primă dată. Și eram un copil așa de mic, de mic, răsfățat și râzgâiat de cea mai duioasă dragoste părintească.”

Contesa a tăcut o clipă, copleșită de plinătatea gândurilor, care au fost trezite în ea de această amintire. Apoi a continuat:

„După ce mi-a fost frântă încăpățânarea, studiul meu a făcut repede pași înainte. De felul meu eram sprintenă și elastică și curând am putut să iau parte la micile noastre spectacole. Mai erau acolo încă patru copii mai mari, despre care nu știu exact în ce relație erau cu așa-numiții lor părinți. Eu însămi n-am putut niciodată să mă hotărăsc să-i numesc tată și mamă și au fost destul de omenoși ca să nu obțină lucrul acesta prin forță. În afară de noi, copiii, mica lor trupă era compusă din trei sau patru câini dresați și din Nelly, care, după o strădanie de nespus și multe lovituri, a învățat să șadă drept și solemn într-un mic fotoliu, gătită ca o doamnă frumoasă. Curând am jucat un rol deosebit în spectacolele noastre. Eu eram aplaudată îndelung și când, ca de obicei, eram trimisă cu o farfurioară să adun banii, de cele mai multe ori aduceam în afară de un venit bogat și tot felul de dulciuri de acolo.

Dar în ciuda acestor raze de soare ocazionale și cu toate că felul în care eram tratată a devenit într-o măsură mai prietenos când m-am arătat de folos răpitorilor mei, n-am putut să mă obișnuiesc cu acea viață. Mai ales față de Kupko, așa se numea bărbatul, am păstrat de la acea primă maltratare o profundă aversiune, da, simțeam în preajma lui un disconfort fizic. Și față de ceilalți copii m-am închis în mine cât a fost posibil și am făcut-o numai pe Nelly tovarășa bucuriilor și suferințelor mele. Prin aceasta o provocam, desigur, la glume și pozne răutăcioase, în urma cărora aveam mult de suferit. Dar îi mulțumesc Dumnezeului meu și azi, în genunchi, că a implantat atunci în inima mea de copil, această neîncredere, această teamă instinctivă și astfel m-a ferit să mă scufund în brutalitatea și josnicia mediului care mă înconjura.

Încotro ne-am îndreptat întâi și în ce localități am ajuns mai târziu, nu știu să spun. Cât îmi aduc eu aminte, primii doi sau trei ani am umblat prin Italia, poposind peste tot în localitățile mai mici, pentru a ne da spectacolele, la care, de obicei, dădea fuga o mare mulțime de oameni, care însoțeau scamatoriile noastre cu ovații zgomotoase și gesticulări. Mai târziu ne-am îndreptat spre Tirol și Austria și am pornit apoi în susul Dunării, spre vest. Când am ajuns la Rin, tocmai se terminase culesul strugurilor și fiecare se bucura mult de rezultatul lui. Astfel că am fost primiți bine și nu s-au zgârcit cu pfenigii și creițarii. Aveam pe atunci 8-9 ani și vorbeam un amestec de franțuzește și italienește, căruia în ultima vreme au început să i se adauge și unele crâmpeie de limbă germană. Mie nu mi-a scăpat că aplauzele adresate mie au devenit mai sărăcăcioase și de curând l-am auzit pe Kupko spunând că a sosit vremea să-și caute un copil mai tânăr și să scape de unul mai mare. Dar n-am avut timp să mă gândesc la cele două lucruri. Tot sufletul meu era preocupat de soarta scumpei mele Nelly. Sărmanul animal era bolnav de câteva zile și n-a fost în stare să participe la reprezentațiile noastre. Dar am îngrijit-o cu dragoste devotată și am nădăjduit cu încredere că se va însănătoși. Prin urmare, cine îmi poate descrie spaima când, fiind pe cale să adorm, am auzit într-o seară, cum conducătorul trupei noastre a spus nevestei lui: ‚Ori faci mâine rost de otravă, ori leg o piatră de gâtul animalului nefolositor și-l înec în Rin. Cred că avem destule de făcut ca să săturăm toate gurile și nu avem nevoie să cărăm după noi o mâță bătrână și bolnavă.’

M-am simțit, la aceste cuvinte, ca și când mi-ar îngheța sângele în inimă. Nelly, scumpa mea Nelly, înecată sau otrăvită? Nu, chiar dacă m-ar costa propria viață, acest lucru nu puteam și nu trebuia să-l admit. M-am ridicat ca nu cumva să ațipesc și am ascultat cu răsuflarea tăiată, până când sforăitul pe mai multe voci a tovarășilor mei m-a anunțat că totul în jurul meu zace într-un somn adânc. Atunci m-am sculat încet. Cunoșteam exact locul din căruță unde era cușca lui Nelly. Cu degete tremurânde am tras înapoi zăvorul, am luat pisica pe braț după ce am liniștit-o cu mângâieri drăgăstoase și am încercat să nimeresc ieșirea. Trebuia să trec cu scumpa mea povară, foarte aproape de patul dușmanului ei de moarte, da, aproape trebuia să pășesc peste culcușul lui. Inima mea bătea cu o teamă neliniștită. Dar Dumnezeu s-a îndurat de mine; venise ceasul să mă salveze. Nimeni n-a auzit foșnetul paielor sub picioarele mele, nimeni n-a simțit mișcarea roții care, atunci când am călcat pe ea sărind jos, s-a mișcat o clipă scârțâind încet. Și astfel stăteam afară, inspirând ușurată, în aerul nopții rece și limpede. Apoi m-am grăbit, cât de repede m-au putut purta picioarele, peste câmp. – Ajunseserăm abia cu o seară înainte în acest loc. Nu cunoșteam nici drumul, nici cărarea și abia dacă le recunoșteam la lumina slabă a lunii. Dar îmi era totuna încotro mergeam, dacă fiecare pas mă ducea tot mai departe de violența schingiuitorului meu. Se iveau zorile când, în sfârșit, m-am prăbușit la marginea unei păduri și am adormit de epuizare.

Acolo m-a găsit pădurarul și m-a luat acasă la el. Ce-i drept, nevasta lui a făcut ochii mari, când bărbatul ei i-a adus acasă copilul palid și zdrențăros, care nu înțelegea nici un cuvânt în germană și cu mii de lacrimi și cu gesturile cele mai stăruitoare strângea mereu în brațe pisicuța bolnavă, iar de îndată ce afară se auzea un zgomot, fugea îngrozit și tremurând cu ea în colțul cel mai îndepărtat. Dar ea mi-a dat pâine și lapte, mi-a permis să mănânc la masă împreună cu ei, chiar dacă la o oarecare distanță de proprii ei copii, iar seara mi-a pregătit un pat pe podea, cum n-am cunoscut unul așa de minunat în anii rătăcirii mele.

Somnul în iarba înrourată a fost, totuși prea mult pentru mine, fiind îmbrăcată subțire și transpirată de la alergarea rapidă. M-am îmbolnăvit foarte tare. Acei oameni buni m-au îngrijit cu devotament, amintindu-și de Mântuitorul care zice: ‚Oricine primește un copilaș în Numele Meu, pe Mine Mă primește.’ El să le răsplătească înmiit, în îndurarea Lui! După ce m-am însănătoșit, doamna mi-a adus câteva lucruri uzate de la fiica ei cea mai mică, pentru că ale mele fuseseră prea sărăcăcioase și rele. Prima mea întrebare a fost în legătură cu Nelly. Ei dădeau din cap sau ridicau din umeri. Abia când au văzut că am început să scotocesc după ea în toate ungherele, cuprinsă de o teamă de moarte, m-au dus în grădină și mi-ai arătat un mormânt mic, acoperit cu ochiul-boului și alte flori de toamnă. A durat mult până am priceput sensul acestei mici movile. Dar când în sfârșit am avut cumplita certitudine că Nelly, Nelly a mea este cu adevărat moartă, m-am aruncat la pământ și am acoperit florile atât de pătimaș cu lacrimi și sărutări, încât în cele din urmă, nevasta pădurarului m-a lua de acolo cu forța. Seara târziu, când am crezut că nu mă observă nimeni, m-am furișat din nou în grădină. Trebuia să văd dacă Nelly într-adevăr zăcea acolo, dedesubt. – Dar cruțați-mă de a mă transpune înapoi, în ceasul acela!”

Mâna contesei a alunecat dezmierdând instinctiv blana albă a odorului ei, apoi a continuat:

„În dimineața următoare am fost îmbrăcată deosebit de îngrijit, iar părul meu creț, care nu voia să se supună, a fost iar și iar periat. Apoi pădurarul m-a luat de mână și a mers cu mine prin pădure. Puterilor mele încă slabe, drumul li s-a părut de o lungime care nu se termină niciodată. La sfârșit m-am târât încet după el, peste câmp și pe ulița unui sat, unde toată lumea se holba la mine curioasă și râdeau șușotind când salutam în dreapta și-n stânga, așa cum învățasem de la Kupko. La urmă am intrat într-o casă mare, ca un castel și câteva minute mai târziu stăteam în fața unei doamne înalte, frumoase, care s-a aplecat mult spre mine și m-a privit prietenos, cercetător în față, cu ochii ei frumoși, albaștri. Nu știu cum s-a întâmplat. Acești ochi albaștri au vrăjit copilul sălbatic de sperios, deja cu acea primă privire. Mi-am încolăcit brațele în jurul gâtului ei și am exclamat într-o franceză stricată: ‚O, te rog, te rog, lasă-mă să rămân la tine; tu ești așa de bună și de frumoasă ca mama mea.’

Atunci m-a sărutat pe frunte și a vorbit mult, mult cu pădurarul. Apoi s-a întors spre mine și mi-a zis în franceză: ‚Dacă vrei să fii bună și cuminte, vreau să te păstrez aici, copila mea.’

De atunci a început pentru mine o perioadă frumoasă, fericită. Floricica avea pământul în care putea prinde rădăcini, iar păsărica găsise cuibul, care-i oferea adăpost sigur în fața tuturor furtunilor. Despre tovarășii mei de atunci n-am mai auzit nimic. Probabil puterea conștiinței rele i-a împiedicat de la orice investigație. La început, doamna Streit, căci acesta era numele moșieresei, a căutat să facă puțină lumină asupra provenienței mele, din răspunsurile mele încâlcite. Dar amintirile mele erau prea neclare, ca să se poată sprijini pe ele cu o oarecare siguranță. Astfel că a renunțat curând la nădejdea de a mă putea reda părinților mei și a fost mulțumită de aceasta, să primească în casă și în inimă, copilul orfan pe care Dumnezeu i l-a dat.

Ah! Și ce fericită eram! Acum, în sfârșit, inima mea cu simțiri calde putea să reverse jarul mult reținut, în dragoste recunoscătoare asupra părinților adoptivi și a fraților. De binefăcătoarea mea, mai cu seamă, eram atașată cu o sinceritate entuziastă. Ajungea o privire a ochilor ei albaștri, pentru a înăbuși în față orice obiecție și a mă îndemna la cea mai mare străduință. Normal că eram neștiutoare fără margini, iar educatoarea a dat la început disperată din cap. Cu toate acestea ea și-a dat toată silința; ceilalți ai casei au ajutat și ei și pentru că eu eram bine dotată și plină de râvna arzătoare de a câștiga satisfacția sufletească a mamei mele adoptive, am reușit să-i ajung din urmă pe cei doi mai mici și să fac împreună cu ei pași importanți. Orele de religie le făceam chiar cu doamna Streit și cum se mai pricepea să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aproape de inima copiilor și să ne conducă la Domnul. De pe buzele ei am auzit mai întâi cu înțelegere, dulcele Nume Isus, care a devenit lumina și puterea vieții mele.

După ce am crescut, am observat, desigur, că în casă nu erau toate așa cum trebuiau. Inspectorul a fost concediat și domnul Streit era toată ziua pe câmp sau ocupat în curte și de multe ori arăta așa de palid și de deprimat, când se așeza seara alături de noi. Și mai mult mă durea când, ca și acum adesea, vedeam ochii mamei mele adoptive plini cu lacrimi. Am întrebat-o odată, dar ea a spus refuzând amabil: ‚Lasă, copilă dragă, când vei fi mai mare, cu siguranță vei afla pe propria ta piele, cum cei mari, pur și simplu nu pot renunța la îngrijorări. Și lucrul acesta este cel mai nechibzuit dintre toate câte le putem face, căci nu ne aduc altceva decât suferința inimii și nopți nedormite.’

Curând după aceea a plecat și educatoarea, iar mama a împărțit cu fiica cea mare, care tocmai venise acasă de la pension, sarcina instruirii noastre. Totuși, eu am fost trimisă o dată pe săptămână în oraș, ca să primesc de la un profesor de acolo lecții de muzică, pe care o iubeam cu pasiune și pentru care arătam o înclinație deosebită. În rest, toate își urmau drumul lor obișnuit, iar eu eram, în felul copiilor, fără griji și fericită.

În ziua de după confirmarea mea – a fost o zi festivă, o zi frumoasă de neuitat pentru mine -, m-a chemat mama mea adoptivă în camera ei și a vorbit mult și serios cu mine.

‚Tu știi, copilă dragă’, a zis ea, ‚că nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să-ți pot oferi pentru totdeauna un cămin în casa mea. Dar Dumnezeu știe cât vom mai rămâne noi înșine aici și cât de curând propriile mele fiice vor fi nevoite să-și câștige pâinea prin case străine. De aceea folosește ocazia, până ți se oferă și folosește-ți toată râvna, să-ți desăvârșești talentul pentru muzică. Crede-mă, Dumnezeu nu ți-a dat acest talent degeaba. Este un dar al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l cultivi; poate îți va aduce cândva multă binecuvântare.’

Începând de atunci m-am dedicat aproape în exclusivitate muzicii și am avansat atât de repede, încât profesorul meu chiar mi-a cerut să cânt împreună cu el într-un concert, când moartea domnului Streit, care de prea multă solicitare a făcut o aprindere de plămâni, a dat dintr-odată o altă întorsătură vieții noastre. Moșia a trebuit vândută, iar noi ne-am mutat la Köln, unde doamna Streit avea rude, în a căror casă sora mea adoptivă cea mai mare s-a mutat de îndată, pentru a-și ajuta mătușa la îngrijirea și creșterea copiilor. Dintre fii, unul a părăsit de aceea universitatea, cel mai mic a intrat ucenic la un negustor, în timp ce Emmy și eu am rămas la mama. Profesorul meu mi-a făcut rost curând, la rugămintea mea, de câteva ore și mândria mea n-a cunoscut margini, când am putut să aduc acasă binefăcătoarei mele, primii bani câștigați de mine.

Să fi trecut cam doi ani, când într-o zi am primit invitația din partea unei familii distinse, domnul și doamna von Kosel, care mă auziseră cântând într-un concert, să-i însoțesc într-o călătorie în Elveția și la Paris și să dau fiicelor lor lecții de muzică și conversație în limba franceză. Oricât de grea mi-ar fi fost despărțirea de iubita mea mamă adoptivă, totuși nu aceasta conta, că eram o fetișcană, nu puteam să nu apuc, cu mii de bucurii, o asemenea ocazie ademenitoare, de a vedea puțin lumea. Ah, n-am bănuit când m-am despărțit de ea, ce-i drept, cu lacrimi în ochi, dar totuși cu o emoție fericită, că niciodată n-o voi mai privi în ochii ei albaștri, că nu voi mai auzi niciodată această voce iubită. Și mulțumesc Domnului că n-am presimțit nimic, că n-am putut presimți nimic. Altfel nu m-aș fi decis niciodată să plec în acea călătorie, care urma să fie așa de hotărâtoare pentru viața mea.

Șederea noastră la Paris se apropia de sfârșit. Domnul și doamna von Kosel au trăit în ultima vreme foarte sociabil, așa că seara eram de cele mai multe ori singură cu cele două fete. Într-o noapte, doamna von Kosel s-a întors deosebit de satisfăcută și mi-a povestit despre amabilitatea gazdei ei, care s-a interesat amănunțit despre fiicele ei și că i-a promis că mâine îi face vizită cu ele. Dar când a venit dimineața, zăcea cu o migrenă puternică în pat. Sărmana femeie nu plătea rar bucuriile serii așa de scump. Așa că m-a chemat și m-a rugat să însoțesc în locul ei tinerele fete, pentru că doamna voia în zilele următoare să părăsească Parisul pentru mai multă vreme. Desigur, am fost pregătită cu bucurie să fac lucrul acesta și nu mă gândeam, în timp ce curând după aceea ne aflam în anticamera unui hotel elegant, la nimic altceva, decât ca protejatele mele să se poarte cât mai amabil și convenabil. – Atunci s-a deschis ușa și a intrat o doamnă, a cărei înfățișare avea, în ciuda rochiei simple, negre, ceva atrăgător și distins de nedescris. Ne-a salutat amabil și ne-a rugat s-o urmăm în salon. Ea a mers înainte, de fiecare parte ținând de mână câte una din tinerele fete. Eu le-am urmat. Dar am rămas ca încremenită pe prag. Pe perete, exact în fața mea, atârna un tablou, din a cărui ramă lată, aurită mă priveau o pereche de ochi întunecoși de copil, așa ciudat de cunoscuți. Și lângă copil, pe jilț, Dumnezeule îndurător, era cu putință?

‚Nelly, Nelly a mea!’ am strigat eu, repezindu-mă înainte și uitând de toate celelalte.

În clipa următoare gazda a fost lângă mine. Era palidă ca moartea.

‚Ce știți despre Nelly? Pentru Dumnezeu, vorbiți! Nu vă dați seama cât atârnă de aceasta, pentru mine!’

Pe cât mă rușinam că m-am lăsat târâtă de încordarea mea, pe atât de puțin am fost în stare s-o gestionez.

‚Am avut o pisică, pe care o chema așa, exact ca aceasta’, am bâiguit eu în cele din urmă, ‚și ea a fost singurul lucru pe care l-am avut, da, singura mea bucurie și mângâiere într-o vreme grea, rea.’

‚Cum vă numiți?’ Vocea ei a răsunat aproape aspru, din cauza unei emoții lăuntrice.

‚Antoinette Streit. Dar acesta este doar numele părinților mei adoptivi.’

‚Și părinții dumneavoastră?’ Mi-a luat mâna și s-a uitat în ochii mei cu o privirea așa de temătoare, de dornică, de cercetătoare, încât am simțit-o până în adâncul inimii, dureroasă și în același timp plină de încântare.

‚Nu știu nimic despre ei. Copil mic fiind, le-am fost răpită și n-am mai auzit niciodată nimic despre ei. și totuși, nu știu cum se face, că o voce interioară îmi spune cu o siguranță de necontestat: acel copil din tablou sunt eu!’

Atunci o pereche de brațe s-au încolăcit în jurul meu și o voce pe jumătate înecată în lacrimi, dar totuși așa de dulce cum încă n-am auzit alta pe pământ, a șoptit: ‚Copilul meu, copilul meu, Nelly a mea!’

‚Mamă!’ am strigat și am simțit ca și când numele iubit de alint, care a lipsit mult timp, ar fi rupt vălul care a ascuns paradisul copilăriei mele.


Atunci ușa s-a deschis cu o smucitură și a năvălit înăuntru un domn cu păr cărunt, tatăl meu. Lăsați-mă să tac, căci nici o limbă și nici o pană n-ar putea să evoce clipele înalte, de negrăită fericire care au urmat. Da, Dumnezeu, după toate rătăcirile vieții mele m-a adus în chip minunat și fericit acasă, la inima părinților mei, care, după ce toate cercetările au rămas fără rezultat, au jelit de mult ca moartă singura lor fiică.

Bineînțeles că m-am mutat încă în aceeași zi la părinții mei și înainte de a mă duce în seara aceea la culcare, pentru prima dată cu adevărat iar acasă, cu revărsare de mulțumire față de Dumnezeu, am scris o scrisoare lungă binefăcătoarei mele. Ea, înainte de toate, trebuia să ia parte la fericirea mea. Ah, ce bucuroasă am fost mai târziu, că atunci mi-am urmat impulsul inimii și n-am amânat scrisoarea mai mult. A fost ultima ei bucurie pământească. Doar câteva zile mai târziu am primit, cu ultimele rânduri pe care le-a mai scris pentru mine cu mâna tremurândă, pe patul ei de moarte, vestea plecării acasă a acestei doamne nobile și de neuitat.

Cu surorile mele adoptive, față de care părinții mei se străduiau în toate felurile să-și arate recunoștința, am rămas mult timp într-o corespondență activă. Între timp, după ce s-au măritat, răspunsurile lor au devenit tot mai rare și în cele din urmă s-au oprit de tot.

După moartea timpurie a iubitului meu soț, m-am întors în Franța și am înființat aici orfelinatul pentru copii fără părinți și fără prieteni. A fost o jertfă de mulțumire pe care am adus-o Domnului pentru ajutorul lui minunat, iar El, în harul Lui, a întrebuințat-o în așa fel, ca să găsesc în viața mea singuratică de văduvă, în dragostea acestor copii, multe bucurii și compensație pentru fericirea de a fi mamă, care mi-a fost refuzată. În cea mai mare parte a anului, dar mai cu seama întotdeauna în 30 martie, ziua fondării institutului și totodată ziua în care Dumnezeu m-a redat într-un mod așa de minunat părinților mei, obișnuiesc să supraviețuiesc în această casă, într-o singurătate liniștită. Slavă și mulțumire Domnului, care acum iar, tot într-o zi de 30 martie îmi dă ocazia de mult dorită, să achit o mică parte din datoria mea de recunoștință, strănepoatei binefăcătoarei mele. Martha trebuie să devină întâi o elevă a acestui institut. Eu sunt bătrână și n-am învățat niciodată să mă port cu copiii. Mă tem că o voi răsfăța, așa cum am făcut cu Nelly.” Și zicând acestea, a mângâiat pisica, ce zăcea confortabil, torcând în poala ei. „Nu este, desigur, Nelly cea veritabilă, după cum știți. Copiii mi-au făcut o surpriză cu acest animal frumos, cu ocazia precedentei sărbători a fondării. Iar eu, femeie bătrână, copilăroasă, n-am putut să mă împotrivesc farmecului amintirii, care flutura spre mine din blana ei moale, albă.”

Ascultasem cu o încordare care-ți taie respirația. Acum, când contesa tăcea, am sărit în picioare și în timp ce, fără să vreau m-am prăbușit lângă jilțul ei, i-am apăsat mâna pe buzele mele.

„Dumnezeu să vă răsplătească, doamnă contesă, pentru ceea ce vreți să faceți pentru copilul prietenei mele!” am spus eu emoționată. „Și pentru aceasta vă mai mulțumesc, că în imaginea în oglindă a vieții dumneavoastră mi-ați arătat din nou, cum în țesătura cea mai încâlcită este totuși mâna lui Dumnezeu, care leagă și dirijează toate firele. Sunt sigură că El, care mi-a ascultat rugăciunea pentru această orfană, mai mult decât am putut eu să sper, va merge și cu mine peste ocean și îmi va arăta cum să mă descurc în viața mea mai departe.”

Atunci s-au auzit bătăi în ușă și, condusă de două fetițe mici, a intrat Martha. Arăta minunat cu coronița verde pe care i-au împletit-o prietenele de joacă.

Contesa i-a făcut semn să se apropie de ea.

„Mă vei iubi și pe mine și vei vrea să rămâi la mine?”

Și în timp ce Martha dădea din cap afirmativ, încrezătoare și veselă, a cuprins-o în brațe și a zis: „Copila mea scumpă, Domnul să binecuvânteze venirea ta și plecarea ta, de acum și până în veci. Amin!”