sâmbătă, 22 iulie 2017

O poveste de viață

 
 „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3)

 ÎN BATERIA 21b, ÎN FAŢA STRASBURG-ULUI

Era destul de multă veselie în bateria de asediu Nr. 21b, din fața Strasburg-ului, în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1870, unde era de serviciu compania 1 a batalionului artileriei de fortificații - Hanovra. Francezii au întreprins un atac și focul infanteriei a lovit puternic în baterie. Bateria era înarmată cu 8 tunuri scurte, de 15 cm și fusese împinsă cam 120 de metri în fața paralelei a doua. Era destul de aproape de aceste fortificații, care, în fața porții de piatră constituiau ținta atacului german.

Subofițerul care comanda primul tun, tocmai era pe cale să înșurubeze focosul în grenada sa de douăzeci și cinci de pfund, când o mare căpățână de zahăr franceză a străpuns parapetul și a explodat în baterie. Toți servanții tunului zăceau leșinați la pământ, dar nimeni nu era rănit. Subofițerul și-a revenit primul. El și-a văzut tunarii întinși pe jos și a auzit strigătul unui ofițer, care era în apropierea lui așa de îngropat prin surparea pământului din parapet, încât nu se putea elibera singur. După ce a fost eliberat acesta, iar tunarii au devenit conștienți unul după altul, servanții s-au pus repede din nou în mișcare. Dar subofițerul a avut dintr-odată alte gânduri despre a fi împușcat mortal și despre moarte, ca mai înainte. El și-a adus aminte că avea un suflet nemuritor și că odinioară I-a promis Dumnezeului sfânt să păstreze credința. În același timp a văzut că toată viața lui era păcătoasă și pătată. Conștiința lui i-a adeverit categoric, că ar fi mers în pierzarea veșnică, dacă, în loc să se trezească din leșin în bateria 21b, s-ar fi trezit în veșnicie. El nu era laș; a rămas ca un bărbat devotat la postul lui, dar proiectilele infanteriei căzând în jurul lui, vorbeau foarte deslușit despre aceea, că între el și moarte nu este acum decât un pas. Atunci i s-a smuls din inimă o rugăciune în sus, către Dumnezeu, lacrimi i-au curs din ochi și I-a făgăduit lui Dumnezeu, de acum să facă tot ce Îi va cere Dumnezeu. El a pățit ca poporul Israel la Sinai, când I-au promis lui Dumnezeu: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 19,8). Ei nu-și cunoșteau inima nestatornică, vicleană, nerecunoscătoare. Subofițerul nostru n-a cunoscut-o nici el pe a lui. El credea că poate să cumpere îndurarea cu jurăminte, care în ceasul acesta cu siguranță erau serioase. Încă nu trecuseră multe ore după ce a fost înlocuit la baterie, când vechile gânduri despre lume, poftă și păcat s-au întors în inima lui și curând au ieșit din inimă vechile discuții și vechea viață înstrăinată de Dumnezeu. Firește că după aceea, în orele de insomnie, au existat aduceri aminte de Dumnezeu. Într-o locuință unde a fost încartiruit, unde a găsit o Biblie germană, chiar a deschis Biblia într-o noapte și a citit Psalmul 90, unde erau scrise cuvintele: „Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă.” Atunci s-a simțit din nou foarte serios, dar nici aceasta n-a ținut mult. Era, într-adevăr, neliniștit în asemenea ceasuri, pentru că știa că în starea lui actuală nu poate să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu. Dar puțin după aceea, era la fel de nepăsător ca înainte. Așa a fost în timpul întregii campanii. El n-avea și nu cunoștea nici un om care să-i stea atât de aproape, încât să poată vorbi cu el despre starea sufletului său, iar în privința Cuvântului lui Dumnezeu era necunoscător.

Când s-a întors acasă, a intrat în Duisburg, la Bergisch-Maerkischer Eisenbahn ca fochist. Serviciul era greu, inima i se simțea apăsată; a început să strige către Dumnezeu și știa, și a observat că Dumnezeu îl auzea. A fost ascultat și binecuvântat, întrucât după o vreme a devenit mecanic de locomotivă și s-a putut însura. A avut în acești ani ceasuri solemne, dar nu o întoarcere reală la Dumnezeu. Dimpotrivă, a pus Biblia deoparte și s-a abonat la „Plante de grădină”, pentru a-și ocupa mintea și a-și spori cultura. Aici a citit într-o zi, că omul provine din maimuță și că ceea ce noi numim conștiință, este numai produsul educației, așa că nu este nevoie să ascultăm de acest glas. Lucrul acesta i-a preocupat mult gândurile; era deja în primejdie să-și subjuge inima și viața acestei minciuni, când după puțin timp a găsit în aceeași revistă, articolul unui naturalist, care demonstra că omul n-a fost niciodată maimuță și că o maimuță nu poate deveni niciodată om. Acum s-a iscat o revoluție uriașă în capul și inima subofițerului nostru de altădată și actualul mecanic de locomotivă; conștiința i-a adus aminte cine era Dumnezeu, Căruia I-a făgăduit cândva să-L urmeze cu credincioșie și încotro a luat-o viața lui. A mers la librar, și-a plătit abonamentul și l-a rugat să distrugă toate numerele care mai vin pentru el. Librarul a crezut că omul înnebunise. Dar mecanicul de locomotivă i-a zis: ‚Prin îndurarea lui Dumnezeu am recunoscut caracterul dăunător al acestei publicații.’ Puțin după aceea s-a îmbolnăvit grav de rinichi. Tratamentele și medicii i-au mâncat economiile și trei medici au declarat într-un singur glas, că pentru el nu mai există leac. Atunci a făcut ca femeia cu scurgerea de sânge, care și-a cheltuit și ea averea cu multe tratamente. „A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina Lui. Căci își zicea ea: ‚Dacă aș putea să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.’ Și îndată a secat izvorul sângelui ei. Și a simțit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală.” (Marcu 5,27-29). Deci și mecanicul nostru de locomotivă; el i-a lăsat pe medicii costisitori să plece și a recurs la Dumnezeu, ca mai înainte în bateria 21b. L-a rugat pe Domnul să nu-l lase să moară. Da, îi era foarte teamă de veșnicia întunecoasă, dar acum și-a dat seama că Dumnezeu încă mai era același în putere și milă, ca atunci la Strasburg. A durat doar puțin timp și prin îndurarea lui Dumnezeu, fără doctori și doctorii s-a făcut sănătos și era din nou pe locomotiva lui și putea să-și hrănească soția și cei patru copii mici.

Acum știa că fusese cu el un Dumnezeu atotputernic, bogat în îndurare și care ascultă rugăciuni. Dar având în vedere păcatul său și inima lui nestatornică, totuși nu era fericit. El își urma drumul liniștit, dar fără pace. În aceste zile trebuia să aștepte într-o stație, încrucișarea cu un tren personal; atunci a venit la el un frânar și l-a rugat să-i dea puțină apă de băut, din rezerva de apă din tender. Acest bărbat i-a spus despre Isus, în care el a găsit pace pentru sufletul lui. Deci nu este așa cum gândesc mulți, că oamenii din poporul nostru vorbesc la locul lor de muncă numai despre lucruri banale sau rele; nu, aici sunt ucenici ai lui Isus, care răscumpără clipele, ca să laude și să mărturisească ce a făcut Isus pentru ei.

Ce lucru binecuvântat este acesta!

Mecanicul nostru de locomotivă doar avusese parte de multe în legătură cu Dumnezeu, cu puterea și îndurarea lui Dumnezeu, cu o minunată și slăvită ascultare a rugăciunii; dar că pentru noi, oameni născuți în păcat, ar existaliniște sufletească, siguranța iertării veșnice și a nădejdii slăvite, aceasta era ceva nou pentru el. Frânarul l-a invitat sincer să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și puțin după aceea, mecanicul de locomotivă a răspuns invitației într-o duminică după-amiază.

Acolo a auzit ceea ce avea inima lui nevoie: că pentru el, cel pierdut, Isus a făcut, a suferit și a împlinit totul, că el a fost căutat de dragostea lui Dumnezeu, care voia să-l mântuiască pentru viața veșnică. Firește că întâi și-a îndreptat ochii spre propria lui viață, spre păcatul și slăbiciunea lui; în cazul acesta n-a putut să îmbrățișeze această mare mântuire, socotind că el este prea rău; da, el se simțea aproape și mai neliniștit și mai nefericit ca înainte. În dimineața următoare, abia părăsise stația cu locomotiva, când inima lui a fost încurajată să privească doar la Golgota. Putea crede, putea cu deplină încredere să pună toată vina lui asupra Fiului răstignit al lui Dumnezeu; inima lui a înțeles că aici erau: pace, dragoste și iertare. Dintr-odată s-a făcut lumină pentru inima lui. Atunci a devenit nespus de fericit și din ceasul acela, 21 de ani a trăit în pacea lui Dumnezeu, ca un copil al lui Dumnezeu; desigur, și-a cunoscut și-și cunoaște slăbiciunea, dar știe că harul lui Dumnezeu îl poartă.
 Prietene, tu care ai citit acestea, fie ca drumul tău să ajungă mai repede la ținta aceasta fericită! Economisește multele căi greșite și ocolite, dacă înțelegi în inima ta că această poveste de viață este o chemare a lui Dumnezeu pentru tine. Grăbește-te să ajungi la țintă, unde vei fi fericit și salvat pe veci.

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...