vineri, 7 iulie 2017

Nu vă înșelati Dumnezeu nu se lasaă să fie batjocorit 🛐


Meșterul Gregor, cetățean onorabil și meșter cizmar al vechiului oraș Swebusen (azi Schwiebus), ședea supărat pe scăunelul lui cu trei picioare și mânuia destul de agitat ața smolită și sula.

„Nu ajută la nimic, Annchen, trebuie să-i concediez pe cei doi boemi. Îmi strică tot personalul din casă. Deja firea lor neobrăzată și nelegiuită a acționat molipsitor asupra ucenicilor și dacă merge mai departe tot așa, curând n-am să mai fiu stăpân în casă.

Și de aceea mă gândesc că ar fi mai bine să pun capăt și să-i concediez chiar azi pe zurbagii.”

„Așa, în timpul trimestrului, Hans? Mă tem că le facem sânge rău”, a zis doamna Anna speriată. „Mai gândește-te totuși și mai bine așteaptă până la 1 iulie. Nu mă aștept la nimic bun de la boemi. Ar fi în stare să se răzbune urât pentru concedierea bruscă. Așteaptă cel puțin până ai destule motive pentru ce vrei să faci.”

„Păi cred că nu duc lipsă de așa ceva”, a zis meșterul furios. „Eu, în ceea ce mă privește, m-am săturat de mult de vorbăria nelegiuită și de toată viața desfrânată a acestor străini. Din zi în zi este tot mai rău cu ei, cu toate că amândoi au toate motivele să ne fie recunoscători, pentru că i-am salvat din nevoi și mizerie. Dar acesta este mersul lumii, iar mie puțin îmi pasă de recunoștința boemilor, de și-ar face măcar datoria. Dar nici vorbă despre așa ceva. Deja bate ora opt în turn, dar niciunul dintre cei doi nu se gândește la muncă. Acesta este felul de a fi a unui ajutor de cizmar ca lumea? Nu, nu, nu mă mai contrazice. De îndată ce găsesc înlocuitori, îi concediez pe străini. Nu te teme de răzbunarea lor, dragă nevastă. Gândește-te numai că Dumnezeu încă mai este la conducere și poate zădărnici toate planurile celor răi. Du-te liniștită la treaba ta; și dacă vine Anton al nostru de la școală, trimite-l la mine. Să meargă la cumătrul Kuenzel, hangiul și să întrebe dacă n-a sosit vreo calfă călătoare, căci bătrânul este uituc și nu se mai gândește el la rugămintea mea de ieri.”

În clipa aceea s-a auzit o bătaie ușoară și la răspunsul tare ‚intră’ al meșterului, a pășit peste treaptă o calfă călătoare.

După regulamentul breslei purta pe spate ranița de călătorie și căciula de piele în mână. A rămas pe loc în cadrul ușii și după vechiul obicei a început în felul următor:

„Bună ziua! Dumnezeu să ocrotească imperiul! Dumnezeu să ocrotească această casă! Dumnezeu să ocrotească pe domnul tată și pe doamna mamă! Dumnezeu să ocrotească meșteșugul și pe toți ajutorii evlavioși de cizmar, aici sau în altă parte! Cu permisiunea dumneavoastră vreau să vă cer adăpost și de lucru, deci cum i se cuvine și este potrivit unui ajutor evlavios de cizmar, fie aici sau în altă parte. Cu permisiunea dumneavoastră, domnule meșter și doamnă meșter, îmi îngăduiți să-mi las jos ranița?”

Gregor privea plăcut surprins la noul venit.

„O, deci nea Kuenzel totuși nu mi-a uitat rugămintea! – Îți mulțumesc cuviosule flăcău. Să-mi fii binevenit de la Dumnezeu, din cauza meșteșugului. Lasă-ți ranița la fața locului și arată-mi actele tale.”

Atunci tânărul a pășit vesel înăuntru, în cameră și a pus ranița la locul indicat, sub bancă, lângă ușă. Apoi s-a apropiat de stăpânul casei și a spus modest:

„Dumnezeu să vă binecuvânteze și vă mulțumesc, domnule meșter și doamnă meșter! Meșterii și calfele din imperiu vă salută pe linie de breaslă.”

Gregor a mulțumit din nou conform obiceiului breslei, apoi i-a cercetat documentele. Acestea păreau să-i convină, căci a început prietenos după o oarecare verificare:

„Poți să te familiarizezi. Așează-te pe scăunelul ajutorului și, în Numele lui Dumnezeu, începe lucrul.”

Flăcăul agil a urmat voios sfatul, iar meșterul a observat cu satisfacție ce îndemânatic și iute i se mișcă mâinile la lucru noului tovarăș.

„Acum pot să mă lipsesc de cei doi boemi”, a zis el mulțumit doamnei Anna și s-a apucat iar de lucru.

Dar gospodina prevăzătoare își privea soțul îngrijorată.

„Hans, nu face așa ceva, nu-i da afară înainte de termen. Aceasta face sânge rău. Ai uitat ce s-a petrecut în anul 1541, deci abia dacă sunt șase ani, când meșterul Briese și-a concediat ajutoarele înainte de termen? Drept recunoștință, la plecare i-au dat foc casei și pentru că tocmai în acea zi bătea vântul foarte tare, a ars tot târgul până la temelii. Ce folos că cei doi răufăcători au fost aruncați în foc? Nenorocirea oricum a avut loc. De aceea te rog să ai răbdare cu străinii până la sfârșitul trimestrului. Nu-mi miroase a bine. Boemii sunt băieți falși, vicleni, care nu vor accepta liniștiți insulta.”

Pe vremea aceea era considerată o insultă să fii dat afară înainte de termen și nici un meșter nu accepta cu plăcere o calfă care provenea în felul acesta de la o firmă. –

Totuși, Gregor nu împărtășea îngrijorările soției lui. El a glumit blajin pe socoteala fricii ei și i-a amintit din nou de Păstorul lui Israel. Dar nici măcar această consolare nu prea s-a lipit de ea. Doamna Anna a plecat cu inima strânsă la treburile ei casnice. Ea nu putea să scape de presimțirile neliniștitoare.

În acest timp, meșterul și calfa stăteau înăuntru, în atelier, lucrând împreună cu hărnicie. Între timp, Gregor l-a întrebat pe noul tovarăș despre locul lui de baștină și despre casa părintească, iar tânărul a răspuns cinstit și modest.

Atunci, deodată - între timp se făcuse ora 9 - s-a deschis ușa și cu un salut mormăit au intrat în încăpere cei doi boemi, ajutori de cizmar.

Meșterul s-a uitat supărat la trântorii confuzi.

„Ei, băieți, trebuie s-o spun, în felul acesta procedează calfele bune, venind târziu la lucru? Pe zi ce trece deveniți tot mai desfrânați. Cuvintele mele nu mai ajută, așa că este mai bine să ne despărțim și să ne înstrăinăm.”

„Oho, domnule meșter, oare nu cumva înainte de termen?” a zis Wengel impertinent, un om mic, cu înfățișare răutăcioasă. Dar Joerg, al doilea, s-a dus direct la noua calfă și i-a strigat în mod bădăran:

„Pleacă de pe locul meu, străine! N-ai ce căuta aici!”

Dar meșterul l-a întrerupt sever:

„În nici un caz! Veit Riese stă pe locul tău cu voia mea și pe bună dreptate. Cine nu vine la timp, trebuie întotdeauna să stea în planul al doilea. Nu vreau să mă întind cu voi la o discuție lungă. Mai spun doar o singură dată, scurt și convingător: ‚Plecați!’”

Atunci boemii au început să strige în mod barbar, să se plângă de nedreptate și să amenințe cu ura lor.

„Păziți-vă limbile!” a spus Gregor serios și liniștit. „Gândiți-vă că numai din cauza acestei amenințări pot să vă duc în fața sfatului. Dar nu mai vreau să am nimic de-a face cu voi. Vedeți-vă de drum! Nu mă tem de ura voastră. Dumnezeul meu este mai tare ca voi. El mă va ocroti.”

Joer și Wengel au râs sfidător.

„Ce ne interesează Dumnezeu? N-am văzut niciodată vreun semn al puterii Lui. Fiecare om este propriul lui stăpân.”

Meșterul a considerat sub demnitatea lui să răspundă la aceste vorbe nelegiuite. El le-a pus boemilor pe masă banii și documentele și le-a dat să înțeleagă în cuvinte severe, că trebuie să plece din casă.

Atunci au înțeles, în sfârșit, calfele cele rele, că nu rezolvă nimic cu obrăznicia lor și au plecat de acolo bombănind și ocărând, fără să salute și să mulțumească.

Cei rămași au privit în urma lor ca eliberați dintr-un coșmar.

„Mulțumesc lui Dumnezeu că au plecat!” a strigat gospodarul ușurat. „Așa-i, Annchen, că și tu te bucuri că nu mai trebuie să asculți cuvintele deșarte ale străinilor?”

Doamna meșter a dat din cap, ce-i drept, afirmativ, cu toate acestea n-a putut să-și înăbușe temerile.

În acest timp, boemii concediați au pornit să colinde străzile orașului, înjurând și făcând tărăboi și au început îndată să-și pună în aplicare farsa și ura.

Oricui le ieșea în cale și îi întreba de motivul supărării lor, îi povesteau cu satisfacție ironică:

„Meșterul Gregor i-ar fi concediat pe nedrept și brusc, pentru că au descoperit că deja de mul timp, meșterul prelucrează piei furate.

Dar ei, boemii, nu permit să fie tratați așa de rău; că tocmai ar fi pe cale să reclame primarului toată tărășenia, căci ar fi cazul ca meșterul ipocrit să fie demascat.”

Mirându-se și dând din cap neîncrezători, vecinii și prietenii lui Gregor ascultau zvonul ciudat.

„Nu, nu, nu este cu putință! Cum ar putea meșterul respectabil și temător de Dumnezeu să facă așa ceva!”

„Ei, o să vedeți”, zicea Wengel înveninat. ”Nu s-a plâns iar Hofmann, tăbăcarul, că de curând i-a fost furat un lot mare de piele, fără să se fi găsit hoțul, în ciuda tuturor căutărilor?”

Cetățenii se priveau speriați între ei.

„Pentru Dumnezeu, s-ar putea ca boemii să spună adevărul?”

Cu furtul de piele a fost, într-adevăr, așa cum povestesc ei. În urmă cu doar câteva zile, meșterului Hofmann i s-au furat deja pentru a treia oară, un număr de piei valoroase și în legătură cu aceasta s-a făcut mult zgomot și căutare, fără a fi descoperită nici o urmă a hoțului și a locului unde sunt pieile.

Desigur, atunci n-a îndrăznit nimeni nici să gândească măcar, că cinstitul și mult stimatul meșter Gregor ar putea fi implicat în această treabă urâtă.

Dar acum, brusc, fiecare își amintește că din casa cizmarului se poate ajunge foarte ușor în curtea tăbăcarului, prin ușa din spate. În afară de aceasta, toată lumea știa că Gregor cunoștea foarte bine cealaltă curte, pentru că din tinerețe a fost prieten foarte bun cu tăbăcarul și chiar până în acest ceas se întâlnesc mult. Având în vedere aceste fapte cunoscute de toți, calomnia dezonorantă a boemilor a găsit, din păcate, mare sprijin. Câte un ascultător dădea acum gânditor din cap și șușotea cu vecinul lui.

Numai câțiva bine-intenționați îndrăzneau să-i acuze pe boemi de minciună îndrăzneață și un bun prieten a lui Gregor a fugit repede și a povestit meșterului indignat, despre calomnia făcută publică de către fostele sale ajutoare.

Cinstitul om a izbucnit într-o mânie aprinsă asupra răutății acelor băieți nelegiuiți. Dar doamna Anna s-a prăbușit pe un scaun, plângând, frângându-și mâinile.

„Presimțirea mea, presimțirea mea! Ah, Dumnezeule bun, îndură-Te de noi!”

În acest timp, Gregor a înșfăcat cureaua de cizmar și, urmat de ceilalți oameni ai lui, s-a grăbit imediat, tăind piața și coborând pe strada care ducea la periferie, după cei doi boemi.

Aceștia, desigur, nici nu aveau de gând să meargă la primar ca să-i prezinte plângerea lor, ci, dimpotrivă, urmăreau să iasă cât mai repede din oraș.

Totuși, din fericire, meșterul a reușit să-i prindă, în dosul porții orașului și înainte ca răufăcătorii să-și poată da seama de aceasta, el i-a înșfăcat de guler și ca o ploaie cu grindină cădeau loviturile curelei lui asupra lor.

„Băieți fără onoare”, tuna bărbatul enervat, „băieți fără onoare, aceasta este recunoștința pentru binefacerea de care v-ați bucurat în casa mea? Ați venit la mine în toiul iernii, jerpeliți, bolnavi și pe jumătate înghețați. V-am curățat, v-am hrănit, v-am îmbrăcat, m-am îngrijit de sănătatea voastră, iar acum așa mă răsplătiți? Rușine pentru această răutate. Și acum la primărie cu voi, ca să mi se restabilească dreptatea și onoarea. Vecinilor, ajutați-mă să-i leg pe acești mizerabili și să-i duc la primar, ca să cerceteze el amănunțit problema și să-i oblige pe nemernici să dezmintă.”

Acțiunea energică a meșterului, vorbele lui care dovedeau o conștiință curată, au orientat mulțimea șovăitoare, pentru moment, din nou în favoarea lui și douăzeci de mâini erau gata să-l ajute.

Degeaba încercau boemii cu blesteme și jurăminte să-și întărească minciuna și să se elibereze din pumnii vânjosului meșter cizmar.

Curând au fost legați fedeleș, apoi toată gloata a pornit cu ei și cu meșterul spre primărie, la primar.

Acest primar era Bonaventura Schickfuss, un bărbat deosebit de inteligent, drept și înainte de toate era temător de Dumnezeu, foarte bine văzut și căruia orașul îi datora foarte mult. Ca urmare a acestora, până în ziua de azi amintirea lui este ținută la loc de cinste.

Deci la el s-a dus meșterul Gregor în acea dimineață cu cei doi delincvenți și cu mulțimea de oameni, pentru a-i prezenta problema lui și spre a fi îndreptățit. Lui nu-i era în niciun caz teamă și conștiința lui curată îl făcea să pășească într-acolo cu capul sus.

Și cum ar putea ca lui, meșterul bine-văzut și cinstit, să-i dăuneze mult timp calomnia răutăcioasă a celor doi străini? În afară de aceasta, primarul Schickfuss era cunoscut în lung și-n lat pentru sentințele sale înțelepte; și mai ales în acest caz trebuia să vadă imediat de partea cui era dreptatea.

Și astfel a ajuns la primărie, sigur de victorie și a cerut să vorbească cu primarul.

Dar ce dezamăgire îl aștepta!

Schickfuss era plecat pe teren și era așteptat să se întoarcă abia la noapte. Iar funcționarul judecătoresc civil care îi ținea locul, nu prea știa cum să abordeze acest caz. După îndelungă și penibilă vorbărie pro și contra, a hotărât, în sfârșit, să-i pună pe cei doi boemi în butuci la Poarta Crucii.

Dar calfele s-au opus acestei sentințe cât se poate de violent și susțineau cu tărie, prin blesteme și jurăminte, adevărul declarației lor anterioare.

„Dacă tot ajungem în butuci, ar trebui ca Gregor să ajungă întâi în butuci, pe drept. Suntem doi contra unul, iar el nu-și poate dovedi nevinovăția. În afară de aceasta, jurăm încă o dată că el a comis furtul. Dacă spusele noastre nu sunt adevărate, atunci să vină dracu’ și să ne ia.’

Meșterul stătea îngrozit și înspăimântat din cauza acestui sperjur și a cumplitelor vorbe nelegiuite. Și ceilalți erau îngroziți.

Funcționarul își freca jenat mâinile și nu știa ce să facă.

Îi venea greu să-l rețină pe meșterul până acum mult stimat și nepătat. Dar pe de altă parte, nu putea să refuze direct cererea boemilor, din punct de vedere juridic. În afară de aceasta, Gregor era așa de uimit de răutatea calfelor, încât nu spunea nici un cuvânt în apărarea lui, ci la toate întrebările răspundea trist:

‚În fața unei astfel de infamii sunt fără putere. Dumnezeu va scoate la lumină nevinovăția mea.’

Dar sărmanul vedea bine că atât străinii cât și vecinii admiteau mai mult sau mai puțin acuzația rușinoasă aruncată asupra lui. Conștientizarea acestui fapt l-a aruncat la pământ și aproape l-a scos din minți, astfel că s-a lăsat dus fără împotrivire spre temniță, împreună cu boemii care râdeau disprețuitor.

Singura lui nădejde și încredere era gândul la bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu.

„Scumpul meu Domn și Mântuitor, îndură-Te de mine, scapă-mă din mâinile vrăjmașilor răi!” se ruga el cu multă ardoare.

Între timp, gravul eveniment s-a răspândit în tot orașul cu iuțeala focului și după cum era obiceiul, s-au vorbit multe pro și contra. Locuitorii s-au împărțit în două partide.

Una dintre ele s-a dat hotărât de partea lui Gregor și susținea: viața evlavioasă și fără pată de până acum a meșterului este, cu siguranță, dovada cea mai bună a nevinovăției lui. Jurământul potrivnic al calfelor străine și nelegiuite nu aveau în ochii lor nici o valoare.

Iar cealaltă partidă ridica din umeri cu îndoială și zicea: nimic nu este imposibil pe lume și mulți oameni prețuiți s-au dovedit a fi până la urmă prefăcuți și înșelători.

Meșterul Gregor asculta aceste cuvinte cu amară durere.

„Doamne, luptă-Te Tu pentru mine!” se ruga el încet. „Tu ai fost pururi stânca inimii mele și partea mea de moștenire. Am puternica încredințare că nu mă vei părăsi nici în necazul acesta.”

Când tristul convoi nu mai era departe de țintă, veneau în fugă spre ei soția și copiii meșterului, văitându-se și plângând, încercând zadarnic să-l elibereze pe iubitul lor soț și tată.

Acesta se apăra cu un zâmbet trist de strădania lor zadarnică și zicea: „Terminați, dragii mei! Mergeți liniștiți acasă, rugați-vă și munciți. Orice supus trebuie să se supună de bunăvoie legilor. Dar sunt sigur că la timpul potrivit Domnul va scoate la lumină nevinovăția mea.”

Atunci nevasta și copiii au sărutat ascultători mâinile scumpului lor și s-au întors plângând în locuința lor pustie.

Ajunși acasă, doamna Anna împreună cu copiii au căzut în genunchi și au stăruit înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune fierbinte pentru salvarea cât mai curând a soțului.

Între timp, prizonierii împreună cu temnicerul și ajutorul de călău au ajuns la temniță. Dar această temniță se găsea pe atunci în marele Turn de Pulbere, în fața Porții Crucii, unde era păstrată toată rezerva de muniție a orașului. Pe vremea când au avut loc evenimentele povestirii noastre, în depozit erau șapte butoaie mari cu pulbere. În această temniță, așa-zisul ‚butuc’ au fost băgați Gregor împreună cu pârâșii lui, într-o încăpere cu un singur geam.

Meșterul a rămas liniștit, tăcut și răbdător în locul care i-a fost arătat, în timp ce boemii se comportau așa de sălbatic și de indisciplinat, încât, în afară de temnicer a trebuit să rămână în hol încă un paznic. Cu toate acestea, băieții aroganți l-au deranjat pe cizmar în așa măsură, încât nu mai știa ce să facă.

Joerg și Wengel nu credeau că va fi altfel decât, că mâine deja își vor putea saluta libertatea, din cauză că au depus jurământ, jurându-se în fața martorilor. Ei știau bine cât preț se punea pe atunci pe un jurământ. Ceea ce se jura în Numele lui Dumnezeu, credea oricine și de aceea calfele cele rele insistau asupra jurământului lor și-l hărțuiau pe Gregor cu batjocuri și cuvinte nelegiuite.

De mai multe ori i-a dojenit temnicerul în legătură cu comportamentul lor necuviincios. Pentru că n-au ascultat nici în ciuda acestui fapt, el s-a văzut nevoit să-i pună în butuci, adică să le închidă picioarele într-un butuc special făcut pentru lucrul acesta.

Acum, cel puțin, cei doi oameni răi nu se mai puteau apropia de meșter; dar vorbele lor răutăcioase au devenit și mai rele. Cu toată situația lor incomodă, de care erau ei înșiși vinovați, au pronunțat un blestem oribil și chiar au strigat în cele din urmă, unul după altul: „Să vină dracu’ și să vă elibereze.”

În urma acestei cumplite blasfemii, ceilalți trei bărbați s-au îngrozit așa de tare, încât li s-a făcut foarte frică.

Cu vorbe severe au mustrat purtarea nelegiuită a ticăloșilor și i-au avertizat în mod serios că Atotputernicul cu siguranță nu va lăsa nepedepsite niște creaturi așa de păcătoase.

Dar calfele orbite au nesocotit toate somațiile, râzând disprețuitor și au continuat cu batjocurile și blasfemiile.

Gregor a renunțat să-i conducă pe cei îndărătnici la alte sentimente. Ședea pe scaunul lui, rugându-se liniștit și stăruia cu ardoare înaintea Mântuitorului credincios, ca El să-i aducă nevinovăția la lumina zilei și să-l elibereze.

Iar toate acestea se petreceau în dimineața zilei de 8 mai 1547.

Întemnițaților le-a trecut timpul încet, oră după oră. Dar în oraș domnea între timp mare neliniște și teamă.

De la amiază căldura a devenit insuportabilă, aerul a devenit umed și apăsător, astfel că în orice clipă era așteptată o furtună. Către ora șase seara, cerul a devenit foarte roșu și după puțin timp s-a iscat din trei părți o vreme îngrozitoare. Când s-au întâlnit și s-au descărcat, cei mai mulți locuitori credeau că a venit sfârșitul lumii și și-au încredințat sufletele lui Dumnezeu, Domnului. Plini de spaimă priveau fulgerele orbitoare, înfocate și ascultau bubuitul îngrozitor al tunetului. Fără încetare se succedau fulgere și trăsnete și în plus lipsea absolut de tot ploaia răcoritoare și liniștitoare.

Într-o așteptare temătoare priveau toți spre Turnul de Pulbere din fața Porții Crucii, unde ședea Gregor cu pârâșii lui și care a devenit și el conștient în cele din urmă de vremea îngrozitoare.

După un vechi obicei evlavios, el s-a rugat îndată cu temnicerul și cu ajutoarele lui, în timp ce ambii boemi, ca și mai înainte, înjurau și făceau tărăboi.

Zadarnic îi ruga și îi avertiza meșterul pe obraznici: „Dragi calfe, luați aminte în sfârșit la mânia lui Dumnezeu. Chiar și răbdarea cea mai mare a Atotputernicului trebuie să se sfârșească odată. De aceea schimbați-vă mintea, căiți-vă de toate păcatele voastre și pocăiți-vă până nu este prea târziu.”

Un râs disprețuitor a fost răspunsul la prima avertizare a omului evlavios.

„Ce ne interesează pe noi Dumnezeu și judecata Lui! Noi vrem sincer să fim veseli când vine diavolul să ne elibereze din această temniță blestemată.”

Gregor s-a întors de la ei revoltat.

Atunci, ca și când în ultima clipă Atotputernicul Însuși ar fi vrut să-i avertizeze pe cei doi păcătoși, s-a iscat dintr-odată un îngrozitor bubuit de tunet. Turnul s-a cutremurat din temelii, iar din stradă a răsunat strigătul că trăsnetul a lovit Turnul de Pulbere.

Gregor împreună cu temnicerul și aprodul au căzut la pământ în închinare înaintea Atotputerniciei lui Dumnezeu și s-au rugat cu voce tare, în timp ce Joerg și Wengel blestemau nelegiuit.


Temnicerului îi părea sincer rău că meșterul cinstit și evlavios trebuie să fie pe o astfel de vreme împreună cu băieții răi și să le asculte vorbele îngrozitoare.

„Veniți în hol, meștere Gregor, o asemenea infamie nu poate să asculte niciun creștin mult timp. Boemii trebuie să fie de-a dreptul posedați de cel rău.”

Cizmarul a dat cu recunoștință curs apelului prietenesc. Era foarte tulburat și în același timp îi era tare frică. Avea sentimentul de certitudine că Dumnezeu Se descoperă prin furtună și că-i va pedepsi pe batjocoritorii nelegiuiți. Dacă ar fi fost liber, nici o putere de pe pământ nu l-ar mai fi reținut în apropierea boemilor. Dar astfel trebuia să se supună ordinului și se bucura sincer că temnicerul milos l-a luat în anticamera lui, cu de la sine putere.

Cerând și rugându-se, cei trei bărbați ședeau acum împreună, așteptând dornici sfârșitul groaznicei furtuni. Dar afară încă nu se vedea nici o schimbare.

Ca și mai înainte, fulgerele luminau și cutremurau turnul, sub îngrozitoarele bubuituri de tunete.

Și pentru a doua oară s-a manifestat avertizarea lui Dumnezeu față de păcătoși. Din nou trăsnetul a lovit turnul cu un zgomot îngrozitor, fără să-l aprindă.

Atunci Gregor l-a rugat pe temnicer să-l ducă și să-l închidă într-un alt loc, căci acum este îngrozit de nedescris în apropierea boemilor. Aceștia, va să zică, nu luau seama la glasul Domnului, ci provocau în continuare mânia lui Dumnezeu cu blasfemii înfricoșătoare.

De aceea, meșterului i se făcea din ce în ce mai frică, fiindcă presimțea cu convingere că Atotputernicul, dacă va trimite pentru a treia oară trăsnetul și tunetul, va executa judecata Sa și pedepsirea batjocoritorilor.

„Cumetre Neumann, du-mă în alt loc al temniței. Nu mai suport să stau împreună cu cei doi hulitori. Mă tem că pedeapsa Atotputernicului nu se va lăsa așteptată mult timp.”

Temnicerul, un om cu frica lui Dumnezeu, care împărtășea întru totul sentimentele lui Gregor, a refuzat, cu toate acestea, la început, să-i facă pe plac, pentru că nu era sigur că lucrul acesta se potrivea cu jurământul depus la intrarea în serviciu.

„Dragă meștere, oricât aș vrea, nu am voie să fac lucrul acesta. Gândește-te, oriunde am fi, suntem în mâna lui Dumnezeu.”

„Dar uneori Domnul ne dă câte un semn, să știm cum să procedăm”, a insistat cizmarul față de cel nehotărât. „Veniți, veniți, cumetre Neumann, până nu este prea târziu. Am convingerea fermă că este voia Domnului, ca noi trei să părăsim cât se poate mai repede Turnul de Pulbere.”

Atunci temnicerul nu s-a mai opus, căci furtuna se întețea tot mai mult și se gândea cu groază că ei stăteau, în sensul strict al cuvântului, pe butoiul cu pulbere.

„Veniți, pentru Numele lui Dumnezeu!”

El a încuiat și a zăvorât cu grijă temnița și i-a lăsat pe boemi în voia sorții lor. Apoi, împreună cu Gregor și cu aprodul au luat-o cât mai repede din loc.

Dar abia ajunseseră cei trei bărbați în siguranță, că a fost așa ca și când cerul și pământul s-ar scufunda și Turnul de Pulbere, sub trăsnete înfiorătoare, a zburat în aer cu tot cu cei doi hulitori.

Imediat după aceea a început o ploaie torențială, care a înlăturat pe loc pericolul de incendiu care amenința orașul, astfel că nimeni n-a mai pățit nimic.

Era ca și când Atotputernicul ar fi vrut să arate că El a lăsat să vină furtuna numai din cauza celor doi infami, să întărească într-un fel ce scrie în Sfântul Său Cuvânt: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit”, spre învățătura și avertizarea întregului popor.

Și după ce a avut loc ultimul mare trăsnet, toți locuitorii s-au năpustit afară din casele lor, plini de teamă și groază, să vadă distrugerea făcută de trăsnet.

‚Dumnezeule mare, Turnul de pulbere a sărit în aer! Vai, ce nenorocire! Sărmanul meșter Gregor! Ce vor spune ai lui?’ Așa vuiau bocetele de-a valma și peste tot erau plânsete în legătură cu groaznicul sfârșit al bunului meșter.

Cine poate zugrăvi groaza doamnei Anna, când a primit vestea nefastă? Cu un vaiet s-a prăbușit în mijlocul grupului ei de copii care plângeau.

„Doamne, Dumnezeul meu, este oare cu putință ca Tu să fi lăsat să se prăpădească jalnic cel drept împreună cu răufăcătorii? O, îndură-te de mine! Nu mă lăsa să mă îndoiesc de bunătatea și de credincioșia Ta!”

Îndurerata n-a auzit că în spatele ei s-a deschis ușa și că statura înaltă a meșterului a pășit peste prag; dar acum se simte susținută de brațe puternice, iar vocea iubită, înecată în lacrimi a soțului ei a exclamat: „Nu, Anna, nu te îndoi niciodată de bunătatea și de dreptatea lui Dumnezeu. Domnul și Mântuitorul nostru nu-i părăsește pe ai Săi. El este ajutorul nostru în toate nevoile. El este Domnul, Domnul, care ne-a salvat de la moarte. Că El mai poate face și azi minuni, aceasta a dovedit-o în cazul meu. Vino, să-I mulțumim pentru ajutorul Lui!”

Încă plângând, doamna Anna se afla în brațele celui salvat și nu-i venea să creadă că-l avea din nou pe soțul ei, nevătămat.

Abia copiii, chiuind, care s-au repezit furtunos să-și sărute cu drag tatăl pe care-l crezuseră pierdut, au făcut-o să fie deplin conștientă de fericirea ei. Astfel plânsul ei s-a transformat într-un joc de bucurie și rugăciuni fierbinți de mulțumire s-au înălțat spre cer, din inimile vesel înduioșate de reunificare.

Mai târziu Gregor a povestit a lor săi tot evenimentul minunat. „Sunt sigur”, a încheiat el în cele din urmă, „Domnul, care m-a salvat în chip atât de minunat, va scoate la lumină și nevinovăția mea în legătură cu furtul de piele. Desigur, încă nu sunt liber, ci bunătatea asesorului de tribunal mi-a permis să vin deocamdată acasă. Temnicerul, se înțelege de la sine, i-a făcut imediat un raport despre cele petrecute și atunci omul șocat mi-a comunicat că, unde Dumnezeu Însuși m-a eliberat în mod așa de minunat, nici el n-o să mă rețină mai mult. Să mă duc în pace acasă și să aștept acolo chemarea în fața instanței.

Bineînțeles că n-am așteptat să mi se spună de două ori același lucru. Cu inima recunoscătoare m-am grăbit spre casă și am ajuns tocmai la timp, ca să te salvez pe tine, Anna mea, din mare spaimă.

„Ah, dragii mei, să nu uităm niciodată ziua de azi și bunătatea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu ce lucruri mari a făcut Domnul pentru noi!

Sunteți mari destul, copiii mei, ca să înțelegeți învățătura și avertizarea serioasă despre care vorbește fiecăruia acest eveniment minunat: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit!” Acesta este îndemnul pe care să-l puneți toți la inimă.’

La locul nenorocirii, între timp, prietenii lui Gregor au început să caute resturile celor morți, iar despre meșter se spuneau multe vorbe bune. Mulți regretau sincer că l-au întristat pe acest om cinstit, cu neîncrederea lor.

Săpau triști și scotoceau cu lopețile prin ruinele Turnului de Pulbere.

Dar iată, deodată vine temnicerul grăbit și povestește mulțimii uimite și vesel emoționate despre minunata salvare a evlaviosului meșter și despre moartea îngrozitoare a celor nelegiuiți.

A fost multă uimire și bucurie. Multe rugăciuni de mulțumire au fost spuse și câte unul a fost mișcat în sufletul lui de serioasele cuvinte: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit.”

În ziua următoare meșterul Gregor și ai săi au fost chemați la primărie. Domnul Schickfuss, primarul, se întorsese între timp acasă și a ascultat cu uimire ciudata întâmplare. A poruncit îndată o reuniune a consiliului, ca Gregor să se poată îndreptăți în fața lumii întregi.

Cu încredere în ajutorul minunat al Domnului, cizmarul împreună cu ai lui au pășit în fața instanței. Încă mai plana un întuneric de nepătruns asupra furtului și a făptașilor, iar prietenii meșterului își făceau mari griji, dacă va reuși să-și dovedească nevinovăția.
Dar Gregor însuși era foarte vesel și încrezător. El nu s-a îndoit nici o clipă de ajutorul lui Dumnezeu. Când primarul l-a întrebat prietenos despre problema cea gravă, el a răspuns apăsat și liniștit:

„Dumnezeu, care ieri m-a salvat de la moarte așa de ciudat și de milostiv, Dumnezeu, Atotputernicul, știe că sunt nevinovat de fărădelegea care mi s-a pus în cârcă. Și tot El va aduce nevinovăția mea la lumină. Eu nu pot face nimic pentru aceasta. N-am nici un fel de dovadă că reclamația fostelor mele calfe, nu este nimic altceva decât o calomnie răuvoitoare.”

Când cinstitul meșter a tăcut, s-a iscat mare agitație între toți cei prezenți.

Primarul a luat mâna pârâtului și a spus mișcat și sincer:

„Dragă meștere Gregor, rămâneți mereu în această încredințare! Da, Domnul, în care vă încredeți cu tărie, care v-a salvat în mod așa de minunat, nu vă va lăsa de rușine. Nevinovăția dumneavoastră este deja dovedită.

Acolo stă vinovatul.

Pășiți în față, Schmal, și mai povestiți o dată în fața acestor martori adunați, ce mi-ați declarat mie azi dimineață, cu mari mustrări de conștiință.

Plângând și frângându-și mâinile, s-a ridicat în fața băncii acuzaților un omuleț firav, pantofarul Schmal din Kreuzgasse și a început următoarea mărturisire, cu multe suspine:

„Într-o noapte întunecoasă de martie, în urmă cu mai bine de opt săptămâni, au venit în locuința mea cei doi boemi, calfele de cizmar ale meșterului cizmar Gregor și m-au silit, sub amenințări groaznice, să cumpăr de la ei pe bani puțini, o bucată mare și frumoasă de piele de vițel

M-am luptat mult timp și din toate puterile ca să nu consimt la acest păcat și să nu devin un tăinuitor de lucruri furate.

Dar când Joerg m-a strâns de gât până am rămas fără suflare, am făcut, în cele din urmă, pe placul oamenilor răi și am luat cu mare teamă pielea de la ei.

Și altă dată și a treia oară au venit calfele nelegiuite iar și m-au băgat pe mine, biet om, în greu păcat.

La urmă a trebuit să jur cu un jurământ oribil, că n-am să spun niciodată nimănui vreo vorbă despre această problemă. Din cauza aceasta am ajuns să am mari mustrări de conștiință și zilele mele bune s-au sfârșit. Cu toate acestea n-am îndrăznit să depun reclamație despre cele întâmplate, căci jurământul meu și teama de boemi mi-au legat limba.

Dar când ieri dimineață cinstitul meșter Gregor a fost acuzat de către ticăloși de acest furt și din această cauză chiar a fost dus la închisoare, am fost cuprins de o mare teamă și de probleme de conștiință și am fost cât pe-aci să mărturisesc tot. Dar apoi mi-a venit din nou în minte acel jurământ nefericit și am crezut că sunt pierdut de tot dacă în afară de un furt mă mai încarc și cu încălcarea unui jurământ.

Ah, Dumnezeule, domnilor, ce am îndurat! Aș fi dat puțina mea avuție dacă astfel aș fi putut să obțin liniștea conștiinței mele. Regret de o mie de ori că nu m-am lăsat mai bine sugrumat, înainte de a deveni tăinuitor și mincinos.

Apoi mi-a arătat chiar Dumnezeu drumul cel bun.

Când am aflat de la temnicer cât de cumplit au fost pedepsiți cei doi calomniatori și batjocoritori, m-a năpădit o mare frică, dar în același timp și o mare bucurie. Am știut dintr-odată că în felul acesta am scăpat și am devenit liber de jurământul meu și că fără să iau în considerație pedeapsa dură, trebuie să respect adevărul.

Iar ca indiciu că toate s-au petrecut așa cum am mărturisit acum, trimiteți acasă la mine, unde veți găsi pieile neatinse, în atelier. Mi-a fost teamă să le prelucrez.

În încheiere îl rog din inimă pe meșterul Gregor să mă ierte și implor înțeleptul consiliu să-mi dea o pedeapsă milostivă, pentru că boemii m-au silit prin amenințări dure la tăinuire de lucruri furate.”

Suspinând și plângând, Schmal s-a întors la locul lui, în timp ce prietenii și cunoscuții îl înconjurau pe fericitul Gregor.

Primarul și toți bărbații din consiliu au strâns mâna evlaviosului meșter și l-au felicitat pentru salvarea lui.

„Mergeți acasă în pace, dragă Gregor și mulțumiți Domnului, al Cărui deget l-ați simțit pentru a doua oară” a zis Schickfuss plin de amabilitate.

Gregor a dat din cap cu ochii plini de lacrimi.

„Laudă, suflete al meu, pe Domnul!” a murmurat el cu ardoare și și-a îmbrățișat soția și copiii.

Cu laudă și mulțumire s-a întors acasă îndreptățit, împreună cu ai lui.

„Într-adevăr, există un Dumnezeu, un Dumnezeu drept și viu. El aude ce doresc cei ce se tem de Dumnezeu, El le aude strigătul și le vine în ajutor.

Mesagerul iubirii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...