marți, 17 octombrie 2017

Staruinta..

....
Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere: "Şi tu, Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a Cărui obârşie se suie în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei" (Mica 5:2). Neputând prinde înţelesul acestor lucruri din Biblie, am strigat: "O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov! Tu ştii că sunt curat la suflet în privinţa aceasta! Dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci descopere-mi-L în această seară şi Îl voi primi ca pe Mesia al meu". Abia rostisem aceste cuvinte şi, fără să ştiu ce fac, mi-am aruncat curelele într-un colţ şi am îngenuncheat ca să mă rog întâia dată în viaţa mea lui Isus. Nu voi uita niciodată această rugăciune. Strigam: "O, Isuse Cristoase, dacă Tu eşti Fiul Iui Dumnezeu, dacă Tu eşti Mântuitorul lumii, dacă Tu eşti Mesia pe care Îl aşteptăm încă noi, evreii, dacă Tu poţi aduce la credinţă pe păcătoşi, cum spun creştinii, atunci întoarce-mă şi pe mine, căci şi eu sunt un păcătos şi îţi promit că îţi voi sluji toată viaţa mea". Dar rugăciunea mea se vede că nu se putea ridica mai sus de tavan; şi nu era de mirare, de vreme ce voiam să intru într-un fel de tocmeală cu Dumnezeu, spunând mereu "dacă". Totuşi, am stat cam o jumătate de oră îngenuncheat în rugăciune, în timp ce picături mari de sudoare îmi curgeau de pe faţă. Mi-am lipit obrazul fierbinte de peretele rece, ca să mă răcoresc; gemeam, mă rugam, dar nu primeam linişte. M-am ridicat apoi şi am început să umblu prin cameră. Ispita îmi şoptea: Ai mers prea departe, ce ai tu a face cu Isus? De ce ai îngenuncheat? Şi iar m-am simţit atras, prin puterea obişnuinţei, de curelele de rugăciune, care aveau asupra mea o înrâurire aproape fermecătoare. Totuşi Duhul Domnului mă atrăgea spre rugăciune şi aşa mi-am petrecut noaptea, ba rugându-mă, ba umblând prin cameră.

Pe la două după miezul nopţii s-a făcut lumină în suflet. Puteam, în sfârşit, prin mila lui Dumnezeu, să cred, să recunosc şi să simt în sufletul meu că Isus Cristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel profeţit. Atunci mi-am îndoit încă o dată genunchii, de data aceasta pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu, căci inima îmi era plină de pace şi de bucurie şi pentru că mă simţeam mai fericit decât oricând în viaţa mea. Eram mântuit şi ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele prin Isus Cristos şi m-a adus la Sine. Am înţeles atunci că nu tăierea împrejur are preţ înaintea lui Dumnezeu, ci a fi o făptură nouă.
 
Un evreu convins ca Isus era un sarlatan ...

Minune sau mit??

Insula Jindo este insula a treilea ca marime din Coreea, insulele adiacente Jejudo și Geojedo. Formata din 250 insule mici este renumit pentru apariția unui drum uscat în mijlocul mării, aproape de sfârșitul lunii februarie si la mijlocul lunii iunie. Deoarece fenomenul se seamănă cu cartea Exodul din Vechiul Testament, evenimentul se numeste "Miracolul lui Moise." Se formeaza un drum cand apele se retrag aproximativ 30-40 de metri în lățime și 2,8 km în lungime, care rămâne pentru aproximativ o oră înainte de a dispărea din nou sub ape.

Potrivit legendei, mult timp în urmă, au existat foarte multi tigrii pe insula Jindo. In momentul in care tigrii au început să apară frecvent în sat, oamenii au căutat refugiu pe insulă Modo. Insula a fost evacuata dar a rămas doar o femeie în vârstă Bbyong, care se rugat zilnic la Yongwang, zeul oceanului, pentru ai ingadui să-si vadă familia ei din nou. În jurul lunii februarie, Yongwang apărut în vis și ia spus: "voi trimite un curcubeu mare mâine care apropie de mare si familia ta va putea traversa marea. "

A doua zi, bătrâna a mers la mare si sa rugat din nou si curcubeu a apărut, apa de mare s-a despicat si a creat drum. În acest fel, familia ei și alți săteni revenit la insula. De atunci, când marea se îndepărtează și format un drum prin mare. Oamenii sărbătoresc acest fenomen, cu o sărbătoare în onoarea zeului Yeongdeung si isi amintesc de batrana Bbyong. În timpul festivalului, realizat dansuri tradiționale și Jindo insula atrage mulți turiști.

Fenomenul este deosebit si cu siguranta are o explicatie stintifica, pe cand cel de la Marea Rosie nu s-a gasit nimic de demonstrat pentru ca a fost vadit o minune. De ce am tinut sa povestesc si legenda? Penru ca m-a impresionat cat de viclean este Diavolul si cat de abil este in ceea ce face. Este maimuta lui Dumnezeu intardevar cum spune Luther.

Fluxul si refluxul apelor, alaturi de alte fenomene naturale, pot crea asemenea lucruri. Intamplari asemanatoare, pur naturale, s-au petrecut in Piska (Peru, 1690), in Catania (Sicilia, 1693), in Lisabona (1755), in Conception, Arica si Iquique (Chile, 1835, 1868 si 1877).

Multi cauta a spune ca intamplarea a fost un fenomen natural, iar nu o minune. Cu toate acestea, Dumnezeu a hotarat momentul despartirii apelor si tot El a hotarat cat sa stea apele despartite. De asemenea, evreii au trecut cu totii, iar egiptenii nici unul.

Mai multi cercetatori din Statele Unite cauta sa explice cum un vant puternic, care ar fi suflat atunci dinspre est, ar fi impins pur si simplu apa pana in punctul in care, se crede, un rau stravechi s-ar fi unit cu o laguna foarte mare. Astfel s-ar fi creat o fasie de pamant de-a lungul marii, pe care a trecut Moise. Cand vantul s-a potolit, apele au navalit la loc, acoperind pamantul. Descoperirea a fost facuta in cadrul unei cercetari de amploare, condusa de Carl Drews, de la Centrul national american de cercetari atmosferice, si care isi propune sa faca lumina asupra impactului pe care vantul il poate avea asupra apelor de mare adancime.

Fenomen natural zic acestia. Insa, daca vantul a suflat cu atata putere incat sa desparta marea, atunci ma intreb cum au putut trece oamenii prin vantul acela? Oare nu ar fi fost cu totii spulberati de vant, de pe mal chiar? In aceste conditii meteorologice extreme, oamenii nu sunt capabili sa reziste in picioare, cu atat mai mult sa mearga in siguranta. De asemenea, nici directia din care ar trebui sa bata vantul in realitate nu se potriveste cu mentiunile biblice.


luni, 16 octombrie 2017

Doamne



Doamne,




De prea multe ori am amânat momentul părtășiei cu Tine, dar Tu ai avut răbdare cu mine. Uneori, pur și simplu, m-ai lăsat să merg pe calea ce mi-am trasat-o eu, ca la urmă sa ajung la un punct mort, de unde nu există cale de ieșire; doar ca să-mi demonstrezi că ceea ce mi-ai pregătit Tu, este de mii de ori mai bun.




Ai vrut să mă înveți că voia Ta este cea mai bună alegere pe care aș putea să o fac. Că daca am să aleg să împlinesc voia mea, am să mă lovesc de ziduri înalte, de uși închise și de drumuri pietroase. Ai vrut să mă faci să înțeleg că oriunde aș merge, fără Tine nu voi reuși să ajung la destinație. Iar tot ceea ce aș încerca să acumulez, neincluzându-Te și pe Tine, ar fi în zadar și o pierdere de timp.




De multe ori am încercat singură să lupt, am încercat să-mi dovedesc mie, în primul rând, că pot și fără Tine, dar m-am înșelat; a fost ca si cum m-aș fi luptat cu morile de vânt, în van, fără niciun rezultat. Tu ai vrut să-mi clarifici că fără Tine, totul e în zadar! Că luptele pe care le duceam, trebuiau să fie luptele NOASTRE, nu ale mele. Crucea pe care o am de dus, a fost odată crucea Ta. Și că Tu vrei să faci parte din viața mea în orice moment.




Mi-ai arătat că dragostea Ta nu este condiționată de dragostea mea pentru Tine. Căci Tu M-ai iubit dinainte să mă fi născut eu. Tu mi-ai dovedit dragostea prin sacrificiu, pe cruce.




Ai vrut să mă înveți ce înseamnă răbdarea, astfel m-ai lăsat să aștept. Câteodată simțeam că înebunesc așteptând. Parcă nu vedeam nici-o rezolvare, nici-un răspuns; m-ai lăsat să băjbăiesc căutând o cale, un mod de a ieși. Dar n-am găsit nici-un drum deschis ca să înaintez, până ce Tu nu ai ridicat barierele din viața mea, la timpul potrivit, la momentul hotârât de Tine. La un moment dat, Mi-ai spus că “Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie...”, atunci nu am înțeles ce Mi-ai vrut a spune. Dar cu trecerea timpului, am văzut roadele așteptării, am văzut bucuriile și binecuvântările care m-au copleșit. Atunci am înțeles, căci dacă mi-ai fi dăruit ce-am vrut atunci când ți-am cerut, nu m-aș fi bucurat la fel de mul. Pentru că lucrurile ușor dobândite, nu sunt apreciate. Cele pentru care te rogi și aștepți mult, le apreciezi mult mai mult.




Ai vrut ca eu să mă încred doar în Tine și să mă bazez doar pe Tine; însă eu am încercat să te pun deoparte. M-am bazat pe oameni. Te-am exclus din ecuația vieții. Mi-ai arătat că oamenii mă vor răni sau dezamăgi din când în când. Totuși când am fost rănită și dezamăgită de ei, Mi-ai trimis alți oameni în viața mea, care m-au ajutat să mă ridic. Te-ai folosit de oameni pentru a-mi arăta că Acela care face rana, o poate și vindeca.




Astăzi... astăzi am să îți mulțumesc că orice rău care mi s-a întâmplat și orice înfrângere pe care a simtit-o sufletul meu, a fost pentru binele meu.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

-Cum sa faci fata celor care te critica




“Binecuvantati pe cel ce va blastama, rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi” Luca 6:28

Cum doreste Dumnezeu sa ne purtam cu cei care ne critica? Cu cei care, atunci cand nu castiga, fac pe “ranitii” si dau vina pe altii pentru tot ce li s-a intamplat. Cunosti astfel de per­soane? Biblia spune: “credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem ca Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15). lata cateva puncte care sa te ajute:


a) Nu confrunta niciodata cu putere, ci cu dragoste! Recunoaste ca dincolo de bravada celor care cri­tica se ascunde o profunda nesiguranta; aceasta ii determina sa lase deoparte frica si sa se foca­lizeze pe greselile altora;

b) Mergi intr-acolo, nu te indeparta. Prima noastra tendinta este sa ignoram sau sa-i izolam pe cei dificili. Nu fa asa! Oamenii dificili doresc adesea sa fie ignorati, asa ca daca ii ignori, le oferi distanta emotionala dupa care se ascund. in plus, li se confirma credinta ca nu iti pasa, ca nu ii vei asculta deoarece consideri ca ei gresesc, iar tu ai dreptate;

c) Angajeaza te in relatie. Manifesta interes real fata de familia lor, slujba lor si bunastarea lor. Criticii se zbat de obicei intre oferirea si primirea dragostei. Ei sunt inclinati sa ridice opinia si loialitatea deasupra comunicarii si impacarii. Nicaieri nu este acest lucru MAI evident decat in vietile lor personale. Asa ca fii pregatit sa dai dovada de compasiune fata de relatiile rupte pe care le gasesti

d) Binecuvanteaza si intareste. Mark Twain a spus: “Bunatatea este limbajul pe care surzii il pot auzi si pe care orbii il pot vedea.” Persoanele care critica se aleg MAI des cu lovituri decat cu imbratisari. Deci, “binecuvantati pe cei ce va blastama, rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi”. Nu merge sa-i eviti; si nici sa te certi cu ei. Dar “dragostea nu da niciodata gres”

O PREDICĂ PICTATĂ


Cu mulți ani în urmă, un pictor stătea în atelierul lui, ținând în mână pipa, pe care o luase din gură în cinstea vizitatorului său, vicarul Bisericii Hieronymus. Artistul încă nu ajunsese la vârsta mijlocie. Era vestit în Düsseldorf și se spunea despre el, că numele lui va ajunge cunoscut în toată lumea, Stenburg. Dar pictorul gândea cu resentiment, că dacă va veni vreodată timpul acesta, el va fi deja prea bătrân ca să mai savureze viața. De altfel, nici acum nu era chiar nefericit. Iubea pictura și uneori era așa de adâncit în arta lui, încât uita totul, în afară de tabloul de pe șevaletul lui. În același timp Stenburg nu era mulțumit cu prestația lui, deși făcuse deja treabă bună. El dorea mai mult decât o treabă bună. Deci în străfundul inimii lui totuși nu era fericit, chiar dacă multora li se părea că este de invidiat.
Acum vorbea: ‚Nu, venerabile părinte, nu merge. Alocați prea puțin timp și bani pentru un asemenea tablou. Pe un tablou de altar trebuie puse multe figuri și toate vor să fie bine studiate.’
‚Ei bine, astfel mărim perioada de realizare și mărim prețul; contați pe acestea. Știu că sunteți un om cinstit, domnule Stenburg. Deci la lucru!’
‚Bine atunci, într-o lună puteți veni iar; atunci voi fi terminat studiul pentru tablou.’
Bărbații s-au despărțit, amândoi mulțumiți până acum; iar în timpul săptămânii următoare, pictorul a petrecut mult timp în cartierul evreiesc al orașului, pentru a căuta modele pentru chipurile sale.
Părintele Hieronymus a venit din nou în atelier și s-a arătat mulțumit. El a cerut doar ca figura principală din tablou să fie Mântuitorul muribund; toate celelalte le lăsa cu plăcere în grija pictorului. Și a fost bucuros să vadă că lucrarea înainta vioi sub mâna pictorului.
Dar pe când frunzele proaspete au început să se arate în tufișuri și în copaci și când primele flori au început să răsară, sufletul pictorului a fost cuprins de un dor imens de a lăsa orașul în urmă și să umble prin împrejurimi cu caietul lui de schițe. Într-o zi a zărit la marginea pădurii o țigăncușă, care împletea coșuri de paie.
‚Ce tablou excepțional ar furniza’, s-a gândit Stenburg, ‚dar oare va cumpăra cineva o țigăncușă? Cu greu!’
Fata l-a observat pe pictorul care stătea acolo și aruncând paiele jos, a sărit în sus, a ridicat mâinile deasupra capului și înainte ca el să se fi așteptat, ea dansa ușor și grațios în fața lui, arătându-și dinții albi și chiuind de bucurie.
‚Stai liniștită!’ a exclamat Stenburg, căci brusc s-a copt în el hotărârea, nu numai să deseneze fata, ci s-o și picteze.
Deci înțelegerea fusese făcută. Pepita, fata de țigan, trebuia să vină acasă la Stenburg pentru a fi pictată. Ea a apărut, într-adevăr, la timpul stabilit și era plină de admirație. Ochii ei hoinăreau prin atelier încolo și încoace, de la un tablou la altul. Dar curând, toată atenția ei a fost captată de marele tablou de altar, care se apropia de finisare. Ore întregi l-a privit cu atenție. În sfârșit, a întrebat cu o voce plină de respect: ‚Cine-i Acesta?’ arătând spre Domnul de pe cruce.
‚Acesta este Isus Hristos’ a răspuns Stenburg indiferent.
‚Isus Hristos? Cine este Acesta? De ce atârnă pe lemn? Ce a făcut? Ce au făcut cu El?’
‚A fost bătut în cuie, pe cruce, pentru a fi omorât. Așa, acum întoarce-te puțin spre dreapta; așa, acum este bine; rămâi liniștită așa!’
Stenburg lucra cu pensula, harnic, mai departe și nu scotea nici un cuvânt.
‚Ce fel de oameni sunt aceia, din jurul omului de pe cruce?’ –
‚Ascultă, copila mea’, a zis artistul, ‚nu întreba și nu vorbi atâta. Trebuie să stai liniștită și să taci.’
Micuța tuciurie n-a îndrăznit mult timp să mai scoată vreo vorbă. Dar nu și-a luat ochii de la tablou și de la omul durerii. De fiecare dată când venea în atelier, creștea puterea pe care acest tablou îl exercita asupra ei. Uneori îndrăznea iar să pună o întrebare, căci o devora curiozitatea.
‚De aceea L-au răstignit? Era rău? Cu adevărat rău?’
‚Nu, era bun.’
Aceasta era tot ce a aflat dintr-o convorbire, dar ea aduna cu grijă fiecare cuvânt și din fiecare propoziție învăța ceva în plus despre această taină.
‚Dar dacă era bun, de ce au făcut așa ceva? L-au chinuit numai puțin timp și apoi L-au lăsat să plece? A murit? Dar de ce?’
‚S-a întâmplat pentru că’ – Artistul a făcut o pauză; cu capul aplecat într-o parte, a pășit înainte și i-a aranjat rochia.
‚Pentru că’ – a reluat Pepita cu răsuflarea tăiată.
Artistul s-a întors la paletă, apoi privind-o a fost înduioșat de privirea ei întrebătoare, cu ardoare.
‚Acum ascultă, vreau să-ți povestesc o dată pentru totdeauna, ca să te astâmperi, dar apoi să nu mai întrebi în continuare.’
După aceea Stenburg a povestit copilei istoria de la cruce – nouă pentru Pepita, în același timp așa de veche pentru artist, încât nu-l mai impresiona deloc. Ah, istoria de la cruce nu l-a emoționat niciodată și nu l-a condus la pocăință. Putea picta acea agonie, fără să-i tremure nici un nerv, dar gândul la suferințele Domnului și la moartea Sa pentru noi, i-au strâns ei inima, întrucât voia să știe mai mult despre aceste lucruri. Ochii ei mari, negri, pluteau în lacrimi; numai sfiala ei a oprit-o să-și arate adânca emoție.

Tabloul de altar și țigăncușa, ca dansatoare spaniolă, au fost terminate în același timp. Sosise ultima vizită a Pepitei în atelier. Ea a privit fără emoție frumoasa înfățișare a ei înseși, apoi s-a întors și stătea în fața tabloului de altar, ca și când n-ar fi putut să se despartă de el.
‚Vino’, a zis artistul, ‚aici sunt banii tăi și încă un bănuț de aur pe deasupra, căci mi-ai adus noroc; ‚Dansatoarea’ este deja vândută.’
Fata s-a întors încet ca să plece.
‚Vă mulțumesc, domnul meu’, a spus ea mișcată și ochii ei plini de lacrimi au luat o expresie solemnă în timp ce adăuga: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate, toate acestea, pentru dumneavoastră?’ –
Fața spre care ea privise în sus, se făcuse roșu închis. Artistul era profund rușinat. Nu știa ce s-a întâmplat. Țigăncușa cu rochița ei subțire, decolorată, părăsise de mult atelierul, dar lacrimile ei de înduioșare și întrebarea ei serioasă l-au zguduit profund și el nu mai putea s-o uite. Iar și iar îi răsuna acolo, veșnic: ‚Cât de mult ar trebui să Îliubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate, toate acestea, pentru dumneavoastră?’
Curând lupta interioară a pictorului a devenit de nesuportat. Voia s-o curme și să aibă liniște. Așa că a mers la spovedanie. Părintele Hieronymus i-a pus mai multe întrebări și când și-a dat seama că el credea toate învățăturile bisericii, i-a dat dezlegarea de păcate și l-a asigurat că totul este în ordine. Câteva săptămâni a fost și el liniștit. Dar apoi a revenit vechea întrebare: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, totuși, din inimă?’ Întrebarea cerea imperios un răspuns. Devenise neliniștit, conștiința i se trezise, iar toată viața lui plină de amor propriu și înstrăinarea de Dumnezeu și multele păcate au pășit în fața sufletului său. Nu putea lucra. În preumblarea lui prin oraș a aflat lucruri pe care mai înainte nu le-a băgat în seamă. – Într-o zi a observat un număr de oameni, bărbați, femei și copii, care se grăbeau spre o casă din apropierea zidului cetății. Era doar o clădire care arăta sărăcăcios, iar apoi a văzut că alții veneau din direcția opusă și zoreau și ei pe drumul care duce prin poarta scundă. Stenburg a întrebat ce se petrecea, de fapt, acolo, în fața lui, dar nu i s-a putut da nici o informație. Dar el n-a avut liniște până n-a aflat ce îi mâna pe acei oameni mulți în acea casă. El a auzit că acolo locuia un străin, un „reformat”, unul dintre acei oameni disprețuiți care, pentru tot ce fac și cred, caută o motivație în Biblie. Dar abia dacă era respectabil și abia dacă era sigur să ai ceva de-a face cu ei; mai bine nici să nu-i cunoști. Dar pictorul nostru, în profunda lui nevoie de pace cu Dumnezeu, n-a mai ținut cont de onoare și de părerea lumii. El și-a spus că poate acei oameni au ceea ce sufletul lui caută și dorește cel mai fierbinte.
Deci Stenburg a intrat în casă pentru a verifica și a asculta; cu siguranță nu pentru a se uni cu acești „sfinți” noi. Dar Dumnezeu a fost Acela care a călăuzit încoace sufletul în căutare. Predicatorul reformat era un bărbat cu credință vie, care mărturisea în puterea Duhul Sfânt, vestea îmbucurătoare despre mântuirea desăvârșită și gratuită în Hristos. Acesta s-a dedicat pictorului cu dragostea unui adevărat evanghelist, sau, mai bine zis, cu dragostea lui Hristos, i-a împrumutat, de asemenea, pentru o vreme, o copie prețioasă a Noului Testament, dar când, după câteva săptămâni a fost alungat din Düsseldorf, a trebuit să-și ia cartea cu el. Dar ceea ce Stenburg a auzit și a văzut, a rămas în inima lui. Și pentru că cele auzite au fost primite cu credință adevărată și dorință de mântuire, ele au conferit inimii lui pace și sufletului său viața veșnică.

Ah, acum nu mai trebuia nimeni să-l întrebe pe Stenburg: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate acestea pentru dumneavoastră?’ El simțea în sufletul lui focul unei iubiri arzătoare. ‚Toate acestea le-a făcut El pentru mine. Cum pot să spun acum tuturor oamenilor, ce este această dragoste și ce face ea pentru ei, această dragoste nesfârșită care le-ar salva sufletele și le-ar lumina viața exact ca pe a mea? Ea este aici și pentru ei, dar lor le merge cum mi-a mers și mie: ei n-o cunosc. Oare cum pot să mărturisesc această dragoste? Eu nu pot să vorbesc și să predic. Sunt un om care vorbește puțin. Chiar dacă aș încerca, n-aș putea s-o fac. Dar dragostea arde în inima mea, numai că nu pot s-o exprim. – O, dragostea lui Hristos!’ – În timp ce medita așa, artistul, fără să se gândească prea mult la ceea ce făcea, desena cu un cărbune o schiță improvizată, reprezentând un cap încununat cu spini. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Brusc l-a străfulgerat gândul: ‚Pot să pictez. Pensula poate s-o vestească. Ah, în acel tablou de altar, n-am pictat nimic altceva decât teamă și durere. Dar nu cunoșteam adevărul. Dragoste de nespus, nesfârșită îndurare, jertfă înălțătoare!’ Artistul a căzut în genunchi și s-a rugat să poată picta și vorbi demn.
Apoi a trecut la treabă. Pictura cu răstignirea, pe care Stenburg a realizat-o, multora li s-a părut o minune.
Pictorul n-a vrut să vândă lucrarea, ci a dăruit-o orașului său natal, ca dar de bunăvoie. A fost expusă în galeria de pictură, iar cetățenii s-au înghesuit în cete ca s-o vadă; vocile au devenit șoptite, iar unele inimi s-au muiat în timp ce stăteau în fața ei. Când cetățenii s-au întors acasă, știau câte ceva despre dragostea lui Dumnezeu și au reluat pentru sine, meditând, cuvintele pe care Stenburg le scrisese deslușit sub tablou:
„Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine!
Dar ce faci tu pentru Mine?”
Pictorul obișnuia el însuși să meargă acolo unde fusese expus tabloul lui și dintr-un ungher îndepărtat să-i observe pe oamenii care se strângeau în jurul tabloului, în timp ce-L ruga pe Dumnezeu să binecuvânteze predica lui pictată. Într-o zi, după ce toți vizitatorii se îndepărtaseră, a observat o statură sărmană, care stătea în fața picturii sale și plângea amarnic. Artistul s-a apropiat de ea. ‚De ce plângeți?’ a întrebat el.
Fata s-a întors; era Pepita. ‚O, domnul meu, dacă m-ar fi iubit și pe mine așa! Eu nu sunt decât o biată țigancă. Pentru dumneavoastră, domnul meu, poate există o asemenea dragoste, dar nu pentru unii ca noi, oameni pierduți, cum sunt eu.’ Și lacrimile ei de disperare curgeau nestingherite.
‚Pepita, toate acestea au fost și pentru tine.’ Și atunci artistul, în a cărui inimă fusese acum turnată dragostea lui Dumnezeu, i-a povestit totul. Până la ora târzie când se închidea galeria, au stat acolo și au vorbit. Acum pictorul n-a obosit să răspundă la multele ei întrebări, căci sufletul lui nu cunoștea nimic mai înalt și mai prețios decât Isus, Fiul lui Dumnezeu și Mielul lui Dumnezeu. El i-a povestit fetei despre acea viață minunată, despre moartea slăvită și despre învierea glorioasă a Domnul, care încununează totul și i-a explicat și despre tot ce posedă aceia al căror Mântuitor a devenit Isus Hristos, pentru că și-au găsit adăpost în EL. Ea a ascultat vorbele convingătoare, le-a acceptat și a crezut în Domnul: „Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine!” 
Doi ani au trecut de când tabloul de altar fusese comandat. Era din nou iarnă și extrem de frig, iar vântul spulbera zăpada subțire pe străzile din Düsseldorf și zguduia ferestrele locuinței artistului. Lucrul acelei zile fusese făcut, iar acum stătea și citea din iubitul său Testament, pe care și-l putuse face rost doar cu multă osteneală.
Deodată a bătut cineva la ușă și a intrat un bărbat. El avea înfășurată în jurul lui o blană de oaie, părul îi atârna în bucle întunecate în jurul feței. Cu priviri înfometate a privit pâinea și carnea de pe masă, în timp ce-și spunea mesajul.
‚Oare ar veni domnul pictor cu mine, ca să facem un drum important?’
‚Unde să merg?’
‚O muribundă dorește să vă vadă.’
‚Întâi mâncați’, a zis artistul, ‚apoi vă voi însoți’. Bărbatul și-a murmurat mulțumirea și a înghițit mâncarea.
‚Ați fost flămând?’
‚Domnul meu, toți suntem înfometați.
Stenburg a poruncit să se aducă o traistă cu provizii.
‚Puteți s-o duceți dumneavoastră?’
‚O, cu plăcere, cu plăcere, dar veniți, nu este timp de pierdut.’
Artistul l-a urmat. Călăuza lui l-a condus repede printre străzi, în câmpul deschis. Ramurile copacilor erau încărcate de zăpadă, nici o cărare nu se vedea, dar bărbatul mergea înainte fără șovăială. În cele din urmă au ajuns la un luminiș înconjurat cu copaci, unde erau câteva corturi.
‚Intrați acolo’, a zis bărbatul, arătând spre unul dintre corturi. Apoi s-a întors spre un grup de bărbați, femei și copii, care se înghesuiau în jurul lui. Aplecându-se foarte mult, pictorul s-a strecurat în cort. O rază strălucitoare de lună lumina interiorul sărăcăcios. Pe un morman de frunze uscate zăcea o fată tânără. Fața ei era slăbită și suptă. ‚Pepita!’
La timbrul vocii a deschis ochii, un zâmbet ca transfigurat i-a jucat pe buze, s-a ridicat în coate.
‚Da’, a zis, ‚a venit Isus să mă ia! Bunul Păstor Își ia mielul pe care l-a salvat. Acum vreau să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră și vreau să știți cât sunt de fericită. Da, El a făcut totul, totul pentru mine.’
Nu mult după aceste cuvinte Pepita a adormit fericită și a plecat la Mântuitorul și Domnul ei.
Și ceasul lui Stenburg a venit nu mulți ani după aceea, când a putut pleca pentru a fi la Hristos. 
Mulți, mulți ani după plecarea acasă a Pepitei și a prietenului nostru, a ajuns la Düsseldorf un tânăr nobil serios. Era în drum spre Paris, unde voia, ca tânăr om politic, să culeagă experiență de viață și înțelepciune. Era bogat, avea mari daruri spirituale, lumea zăcea luminoasă înaintea lui. În timp ce caii lui se odihneau, s-a dus în vestita galerie și acolo a rămas ca împietrit în fața tabloului lui Stenburg. Iar și iar a citit mottoul de pe ramă. Nu se putea desprinde – era pătruns cu totul. Dragostea lui Hristos i-a cuprins sufletul cu o apucare puternică. Au trecut ore, lumina a pălit, paznicul a atins umărul tânărului nobil, pentru a-i aminti că sosise vremea să închidă galeria. Venise noaptea, da, dar pentru bărbatul tânăr se iviseră zorii unei vieți noi.

Era Zinzendorf. El s-a întors la han, s-a urcat iar în trăsura lui, dar cu hotărârea fermă de a așeza la picioarele Mântuitorului și Domnului său: toți banii lui, toată slava și întreaga viață și să trăiască pentru Acela care a murit pentru el. –
Tabloul lui Stenburg nu mai este în galeria din Düsseldorf; a fost distrus într-un incendiu, împreună cu multe alte tablouri, dar predica lui și-a făcut lucrarea, Dumnezeu a folosit-o ca să vestească multor suflete scumpe, câte ceva despre nesfârșita lui dragoste.
Știi tu câte ceva despre ea, iubitul meu cititor? Și ce răspunde inima și viața ta la întrebarea serioasă a Domnului: „Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine, dar ce faci tu pentru Mine?”

SOCOTEALA CIZMARULUI

Pe malul Rinului, unde munți minunați se oglindesc în apele lui, este un sat mic, o bucată de pământ situată destul de aproape de drum. În spatele satului se înalță o stâncă golașă, care poartă pe vârful ei ruinele unui castel seniorial. Sătucul nu are biserică, ci doar o clădire veche a școlii. Acolo trăia, în urmă cu un șir de ani, un învățător, care avea o familie numeroasă, cu opt copii. Aceasta a fost o binecuvântare bogată de la Dumnezeu, dar cu venitul mic pe care îl avea, era și o sursă de griji. O sută cincizeci de taleri venit anual, abia dacă face o jumătate de taler pe zi și dacă zece persoane cu o poftă de mâncare sănătoasă trebuie hrănite zilnic și îmbrăcate, atunci trebuie economisit și socotit cu înțelepciune.

De aceea, modul de viață din clădirea prietenoasă a școlii, se putea considera nevoiaș. Cartofii erau primul și ultimul fel de mâncare la prânz și seara, unt se punea rar peste ei, doar sare; pasta de ovăz cu lapte constituia micul dejun și o supă groasă, prânzul. Aceasta era tot ce ajungea pe masa învățătorului, dar cu toate acestea părinții și copiii erau sănătoși, aceștia din urmă înfloreau ca trandafirii. În mijlocul sărăciei era totuși o familie fericită, binecuvântarea lui Dumnezeu locuia vizibil sub acel acoperiș, dragoste și pace domnea între părinți și copii, pentru că toți trăiau în temere de Domnul. Învățătorul era devotat și harnic la muncă, despre care școala depunea mărturie necondiționată. El era un prieten deosebit al cântatului, iar copiii făceau sub mâna lui progrese excelente în această artă. Ireproșabil în viața publică și privată, el se bucura de înaltă stimă din partea superiorilor și a concetățenilor săi; cu toate acestea, el a trebuit să rămână mulți ani în acest post prost plătit, dar în care soția lui devotată îi insufla mereu curaj. Din zi în zi creșteau nevoile; cu cât creșteau copiii, cu atât aveau nevoie mai mult de haine și pantofi. Aceste cheltuieli făceau tot mai dificilă răzbaterea fără griji și fără datorii. În plus, copiii mai în vârstă, care erau deja destul de mărișori, trebuiau instruiți pentru viață. Învățătorul era un bărbat plin de încredere în Dumnezeu; ori de câte ori inima îi era plină și grea, se retrăgea în camera lui și se ruga Dumnezeului și Tatălui său, din fața Căruia n-a trebuit niciodată să plece nemângâiat. I-a fost greu să vadă lacrimi în ochii soției sale; atunci povara grijilor a venit și asupra lui.

A venit anul 1847 – o iarnă grea, tristă pentru săraci. Recolta a ieșit prost și i-a urmat o boală îngrozitoare a cartofului. Prețul alimentelor a crescut repede, părea foarte grav. Curajosul nostru învățător a avut în acel an mult de purtat pentru el și pentru familia lui. Avea la cizmar o datorie de douăzeci și cinci de taleri, care a crescut treptat, despre care pur și simplu nu știa când și cum o va acoperi. Cizmarul ar fi așteptat cu plăcere, dacă sărăcia și nevoia n-ar fi intrat și la el, dar așa a trebuit să insiste să fie acoperită. Neliniște și griji au intrat în clădirea școlii; biata femeie s-a stăpânit nespus, ca suspinele ei să nu mărească povara soțului ei. Doar noaptea, când el dormea, ea plângea liniștit, pentru sine. Dar oricât s-a străduit să-și ascundă neliniștea, totuși n-a reușit întotdeauna; atunci și-a luat soțul de mână și a zis: „Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare; și totuși, Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” Apoi sărmana femeie a fost mângâiată, a zâmbit, chiar dacă printre lacrimi și-a zis: ‚Da, dragul meu, Dumnezeu încă ne iubește; El nici nu ne va părăsi, nici nu ne va lăsa.’ Apoi învățătorul s-a așezat la pianul vechi și au cântat împreună cântarea preferată:

Încă trăiește Dumnezeu!
Suflete, de ce ți-e-așa de greu?
Ești greu de cruce-mpovărat,
Aleargă doar la Dumnezeu.
El în har e mare și bogat,
L-ajută pe cel slab cu har, la greu.
Harul Lui mereu va dăinui,
Credincioșia Lui nu va pieri.
Suflete așa gândește:
Dumnezeu, Tatăl, trăiește!

Cu aceste cuvinte grija și durerea au zburat; mângâiere, nădejde și încredere au pătruns în inimile apăsate.

A venit toamna, copacii și-au îmbrăcat haina galbenă, câmpurile s-au golit, păsările migratoare au pornit în călătorie, pentru a petrece iarna în țări mai calde, când în sat s-a răspândit o veste care a bucurat toate inimile. „Vine împăratul!”, era vestea pe care fiecare o împărtășea cu bucurie celuilalt. Mulți se sfătuiau cum ar putea să-și arate cel mai bine domnitorului lor, bucuria de a-l vedea în mijlocul lor. Nu departe de sat trecea drumul pe care trebuia să treacă împăratul. Învățătorul era mai bucuros ca toți să-l poată vedea pe suveran. De aceea se întreba dacă n-ar putea face și el ceva ca să-și exprime sentimentele și curând a găsit o soluție. El voia să învețe cu copiii, pe dinafară, un cântec de bun-venit. Aceștia trebuiau să stea drepți sub un nuc, la marginea drumului și la apropierea alaiului împărătesc să intoneze cântecul. Această idee se întărea tot mai mult în el cu cât se gândea la ea. Cine știe, poate îi va plăcea împăratului cântecul; în orice caz, cântecul va trezi în inimile copiilor dragostea pentru scumpul suveran.

Era o frumoasă zi de octombrie, soarele încă mai strălucea cald, când învățătorul a escaladat muncelul din spatele satului, s-a așezat pe o stâncă de unde avea o priveliște minunată asupra întregii zone. Acolo a compus un cântec simplu, dar simpatic; melodia a fost și ea curând găsită, iar copiii l-au învățat. După câteva zile corul mergea cum trebuie și astfel, în această privință, nimic nu mai stătea în calea realizării planului. Dar o grijă apăsa asupra soților – pantofii învățătorului erau rupți de tot și chiar în pielea de deasupra se aflau câteva găuri de-a dreptul nefericite. În acești pantofi era imposibil să se prezinte în fața împăratului, dar cum să poată fi ajutat? Nici haina și nici pălăria nu mai erau în starea cea mai bună, dar aici putea mâna îndemânatică a femeii să mai repare câte ceva. Gulerul hainei a fost spălat cu săpun, iar locurile rele din pălărie au fost vopsite cu cerneală. Dar cizmele, cizmele! Aici ajutoarea destoinică n-avea nici o soluție; căci era chiar foarte îndoielnic dacă cizmarul, la datoria de 25 de taler, de care le-a adus des aminte, va mai accepta odată reparația. Soțul ei s-a decis să meargă personal la el, cu toate că nu era un drum ușor și a încercat să-i miște inima cu prezentări și explicații.

Cizmarul nu era deloc un om rău; el știa foarte bine ce însemna să ai dorința stăruitoare de a plăti datoriile și să n-o poți face în ciuda celor mai bune intenții. Când învățătorul i-a arătat cizmele, el a plecat capul gânditor și milos și în cele din urmă a zis: ‚Văd bine că aici este nevoie de ajutor, domnule învățător, dar îmi primesc banii?’

‚Ajutați-mă numai această singură dată, dragă domnule Werner,’ a spus învățătorul; ‚doar văd și singur că nu pot să cânt așa cu copiii în fața împăratului. De aceea, ajutați-mă la nevoie. Vă promit că în curând veți fi plătit. Dacă Dumnezeu nu mă ajută în alt fel, atunci voi vinde vaca și am să vă plătesc; știți că mă țin de cuvânt.’

Cu aceste cuvinte, a fost ca și când o grea povară ar fi căzut pe inima învățătorului. ‚Să vândă vaca?’Numai nevoia cea mai grea putea să-i smulgă această promisiune. Să vândă vaca – oare ce se va alege de el și de copiii lui? Dar și-a dat cuvântul; și astfel era obligat, ca om de onoare să-și țină cuvântul.

‚Bine’, a zis cizmarul, ‚vă voi pingeli cizmele și le voi repara.’

‚Faceți-le și trimiteți socoteala împreună cu ele, ca să știu exact ce vă datorez.’

‚Așa voi face’, a zis cizmarul și s-a așezat să lucreze.

Cinstitul învățător al satului a scăpat acum de grija cizmelor, dar o mare teamă i s-a pus pe inimă. I-au dat lacrimile când a privit spre viitorul apropiat. Ce se va alege de ei, dacă ar trebui să vândă vaca? El n-a mers imediat acasă, căci nu voia să apară înaintea ochilor devotatei sale soții cu fața tristă. El și-a îndreptat pașii spre câmp, în direcția locului său preferat de pe munte. Acolo și-a lăsat lacrimile să curgă în voie și rugându-se și-a ridicat privirea în sus și s-a întărit în Dumnezeu. Apoi și-a spălat ochii la izvorul din apropiere, până s-au pierdut urmele de lacrimi și a mers mângâiat acasă. Din fericire, soția lui n-a întrebat despre succesul drumului făcut. Ea știa bine ce datorează; era evident că pantofii au rămas acolo, așa că probabil vor fi reparați, și-a zis ea. Celelalte le-a încredințat Domnului, iar pentru că ea n-a întrebat, n-a zis nici bărbatul nimic despre promisiunea lui.

Duminică dimineață, când învățătorul era deja pregătit să meargă la biserică, au sosit cizmele, spre marea lui bucurie și a soției sale. Nota de plată nu lipsea, dar era completată într-un mod ciudat. Ea suna după cum urmează:

Problema în discuție – o pereche de cizme pingelite și reparate – pentru ultima dată, dacă această notă nu va fi achitată, căci el și-a dat cuvântul să vândă vaca, face ......14 groși.

Datoria veche – 25 taleri …................................……………………………25 taleri
______________________

25 taleri, 14 groși.

‚Răbdarea și creditul meu au ajuns acum la capăt, domnule învățător, căci și eu am nevoie urgentă de bani. Așa rămâne, altfel trebuie să depun plângere.

Tobias Werner, cizmar.

Pentru că soția lui încă mai era în bucătărie, învățătorul a băgat nota de plată, pe care o citise suspinând, în buzunarul lateral al hainei de duminică; nu i-o putea arăta. Ea n-a întrebat de nota de plată, lucru pentru care el a fost foarte bucuros.

Cu o zi înainte de sosirea împăratului, învățătoarea a zis soțului ei: ‚Dragă Fritz, ai copiat frumos cântecul și melodia? Poate vrea împăratul să citească după aceea cântecul.’

‚Ai dreptate, Marie’, a răspuns bărbatul, ‚voi, femeile, gândiți întotdeauna un pas mai departe decât noi, bărbații.’

Apoi a mers la pupitrul lui, a luat hârtie din cea mai bună și a copiat notele și textul cât a putut mai frumos.

Dimineața dorită de mult a sosit. Satul s-a însuflețit deja devreme, căci copiii, care abia mai puteau aștepta clipa, erau la ora șapte deja în curtea școlii, în ținută completă de duminică, cu toate că împăratul era așteptat abia la ora 10. Începând de la ora 5, mamelor nu li s-a mai dat pace. Și învățătorul a fost gata în cele din urmă. Soția lui l-a admirat cu o mândrie drăgăstoasă, căci astăzi arăta foarte bine în hainele lui cele mai bune. Încă la momentul potrivit, soția lui i-a amintit: ‚Bărbate, nu uita cântecul.’ – Și în urma acestei atenționări, a băgat cântecul în buzunarul lateral al hainei. Apoi s-a dus la copii, care stăteau deja în front, în fața casei. ‚Bună dimineața, domnule învățător!’ a răsunat din toate părțile, din guri de copii voioși. El a așezat în ordine vesela ceată și a pornit solemn prin sat, spre drum.

Femeile i-au urmat curând. Bărbații și mai marii satului plecaseră deja înainte. Curând toată populația era prezentă. Învățătorul a așezat copiii așa cum trebuiau să stea la cântat. Femeile stăteau în spatele fetelor, iar bărbații și tinerii, de ambele părți. În fața lor, a tuturor, stătea învățătorul împreună cu consiliul comunității, toți în haine festive și într-o dispoziție sărbătorească.

Au trecut ore și ore, iar împăratul nu mai venea. Totuși, în sfârșit, s-a auzit o salvă de onor, care anunța apropierea monarhului. ‚Vine! Vine!’, a răsunat printre rânduri. Copiii tremurau de nerăbdare și curiozitate; învățătorului i-a fost greu să-i țină în liniște și ordine. Întâi a venit poștașul din orașul alăturat, cu frâu liber și cai înspumați. În prima caleașcă după el, împăratul Friedrich Wilhelm al IV-lea. Pălăriile au zburat în sus de pe toate capetele; împăratul a observat imediat că aici era vorba despre o acțiune de bun-venit și a poruncit oprirea. Învățătorul a dat semnalul pentru începere, iar copiii au cântat melodia frumoasă și populară și cuvintele sincere cu expresivitate și profunzime.

Friedrich Wilhelm, căruia i-a plăcut mult scena, a ascultat cu atenție, căci i-au plăcut cuvintele. Abia s-a terminat cântatul, că din toate gurile a răsunat ca un tunet „Trăiască!”, iar împăratul i-a făcut învățătorului un semn ca să se apropie și i-a zis: ‚Copiii au cântat bine. Vă mulțumesc pentru această urare prietenoasă de bun-venit. Dar atât cuvintele, cât și melodia îmi sunt necunoscute; nu aveți o copie a lor?’

Învățătorul a făcut o plecăciune, a băgat mâna în buzunarul lateral și i-a înmânat împăratului hârtia. El a despăturit-o și a parcurs-o cu atenție. Un zâmbet, pe care era evident că încerca să-l înăbușe, a trecut peste fața lui binevoitoare și a zis:

‚Lucrați deja de mult în această localitate?’

‚Aproape 13 ani, Maiestate’, a fost răspunsul.

‚Este un post bun?’, a întrebat împăratul mai departe.

Învățătorul i-a spus conștiincios care era venitul lui. Apoi Friedrich Wilhelm a spus:

‚Numai atât și puteți trăi din el?’

‚Desigur, împreună cu soția și cei opt copii’, a răspuns învățătorul.

O umbră a trecut peste fața monarhului. El i-a întins învățătorului mâna, i-a mai mulțumit încă o dată și caleașca a plecat mai departe.

Friedrich Wilhelm s-a retras liniștit înapoi în colț. El a citit cântecul încă o dată și a văzut că talentul decis al acestui compozitor este exprimat în el. Dar împreună cu cântecul, împăratului i-a mai parvenit o hârtie, nota de plată a cizmarului, care întâmplător a alunecat în hârtia cu cântecul, despre care, bineînțeles, învățătorul nu avea habar.

Nobilul principe a ghicit imediat legătura și a știut ce are de făcut. La următoarea oprire i-a poruncit majordomului să-i dea primarului de acolo suma de 25 taleri și 14 groși, cu porunca de a pune imediat să se plătească nota și să i-o trimită învățătorului semnată.

În seara zilei următoare, prietenul nostru ședea împreună cu soția lui în odaia casei. Toți copiii fuseseră duși la culcare. Luna lumina clară și luminoasă prin fereastră, iar gospodina grijulie tricota sârguincioasă la lumina acesteia, pentru a economisi ulei și lumânări. Inima bărbatului devenise iar grea după bucuria și emoția evenimentului de ieri și tocmai de aceea s-a gândit, cum ar putea s-o pregătească pe buna lui soție, pentru vânzarea vacii, când cineva a bătut la ușă.

‚Oare cine ar putea fi?’, a zis femeia, ‚nici un vecin nu mai vine la ora aceasta târzie.’

‚Eu sunt’, a răspuns vocea administratorului parohial, care în mod obișnuit aducea membrilor comunității documentele oficiale. Învățătorul a deschis ușa și i s-a înmânat o scrisoare cu vorbele: ‚De la primarul din N.’

‚O scrisoare de la primar! Ce poate fi?’, a zis învățătorul, în timp ce se întorcea în cameră. Soția lui a făcut repede lumină, în timp ce el rupea sigiliul și parcurgea în fugă conținutul.

‚Este cu putință!’, a exclamat el apoi. Soția lui s-a grăbit să ajungă lângă el, plină de curiozitate și teamă. Ochii celor doi au căzut pe nota de plată a cizmarului, sub care erau scrise cuvintele: ‚Primită cu mulțumire – Tobias Werner.’

Ce să însemne aceasta? Ea nu înțelegea nimic din toate acestea. Dar soțul ei și-a împreunat mâinile și rugându-se a privit spre cer profund mișcat. Apoi a povestit devotatei sale soții tot ce s-a petrecut între el și cizmar, cum a băgat apoi nota de plată în buzunar, care apoi, fără ca el să aibă cea mai mică bănuială, trebuie să fi ajuns în hârtia cu partitura și în orice caz, împreună cu aceasta în mâna împăratului. Pe nici o altă cale nu putea aceasta să fi ajuns în mâinile primarului și ale cizmarului Werner.

‚O, Dumnezeule, binecuvântează pe iubitul nostru împărat!’, a exclamat femeia bucuroasă. Soțul ei n-a putut consimți atât de repede, căci s-a întrebat îngrijorat: ‚Oare ce va fi gândind împăratul despre mine?’

‚Nu te întrista în legătură cu acest lucru’, a zis femeia. ‚El a trecut în revistă situația noastră și de aceea a vrut să ne ajute. Noi nu putem să facem nimic altceva, decât să mulțumim sincer Domnului pentru această călăuzire a Lui și să ne bucurăm pentru ajutorul Lui!’

Aceste cuvinte l-au liniștit pe soț și l-au umplut și pe el cu o bucurie profundă. Dar urma să fie și mai bine. Nobilul împărat, căruia îi plăcea atât de mult să facă bine acolo unde putea, s-a informat despre învățător și a obținut cele mai bune mărturii despre râvna și devotamentul acestuia, iar declarațiile despre venitul lui au fost confirmate de conducere. Încă în același an a fost mutat într-un post mai bun, iar împărăteasa a destinat în cele ce urmau, 50 de taleri anual, până ce ultimul copil va fi terminat școala.

Toate acestea le-a adus cu sine înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu, prin socoteala cizmarului.

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...