Căile îndurării

 
Povestea unui fost actor, povestită de el însuși

Mi-am pierdut părinții de timpuriu și încă din copilărie am fost însuflețit de o adevărată pasiune pentru teatru, așa că am decis să devin actor. Când am terminat școala, am obținut de la tutorele meu permisiunea să mă prezint la directorul unui mic teatru, pentru a-i expune acestuia dorințele mele.

Aspectul și atitudinea mea trebuie să-i fi făcut, fără îndoială, o impresie favorabilă, căci mi-a dat imediat postul.

Aici vreau să trec sub tăcere primii ani ai vieții mele pe scenă, care au corespuns atât de bine dorințelor mele; vreau numai să remarc că am lucrat cu o râvnă și o rezistență, care au făcut din mine cel mai aplaudat actor al unui oraș mare, adoratul publicului. Mai trebuie spus că prin îndurarea lui Dumnezeu, care pe vremea aceea îmi era încă total necunoscută, am fost păzit de desfrâu și viciu, în care viața teatrului face inimile să se încurce așa de ușor și la care viața și reprezentațiile colegilor mei tare ar mai fi vrut să mă ademenească. O oarecare mândrie mă făcea să privesc cu dispreț la toți cei care se dedau în mod deschis la păcate și viciu. Eu chiar refuzam să accept roluri într-o piesă, în care trebuia să spun cuvinte cu două sensuri.

Să fi fost acum vreo cinci ani, când am observat printre spectatori un tânăr de vreo 15-16 ani. Prezența sa regulată la teatru, seară de seară, nu mi-a atras mai puțin atenția decât fața lui expresivă, ochii lui mari, albaștri și părul frumos, blond, care îi încadra fața spirituală. Îl vedeam mereu pe același loc, de unde, evident, îmi urmărea jocul cu mare atenție și uimire; părea să fie total captivat de ceea ce vedea și auzea. Tânărul mă interesa și îmi plăcea. Uneori venea însoțit de o doamnă; dar de cele mai multe ori venea singur. Timp de doi ani a venit regulat; dar după aceea l-am văzut mai rar. În același timp am observat, spre mâhnirea mea, o schimbare pe fața lui frumoasă; pe obrajii lui palizi se arătau pete roșiatice, părea agitat și nervos, iar privirea lui a căpătat o expresie suferindă, nefericită. Dintr-odată vizitele lui au luat sfârșit și treptat l-am pierdut din minte sau nu m-am mai gândit la el.

În acest timp trebuia să joc într-o piesă rolul unui predicator, care era un singuratic și, ca întotdeauna, am dorit să joc și acest rol cât se poate mai natural. Tocmai atunci era angajat în oraș un predicator, despre a cărui evlavie minunată și râvnă de convertire vorbea toată lumea. Mi se părea că în acest om aș putea găsi modelul viu pentru rolul pe care trebuia să-l joc. Și n-am considerat că este ceva rău, să-i fac o vizită sub un pretext oarecare, pentru a găsi ocazia de a-i studia felul de a vorbi, mimica, într-un cuvânt, toată personalitatea, pentru a o aduce apoi pe scenă. Astfel că m-am pornit într-o după-amiază spre locuința predicatorului; din păcate predicatorul ieșise; dar pentru că era așteptat să revină curând, am fost rugat să aștept până se întoarce. În timp ce încă stăteam liniștit pe un scaun care-mi fusese arătat și așteptam, ușa s-a deschis și a fost împins înăuntru un scaun cu rotile, în care zăcea o domnișoară tânără. M-am ridicat pentru salut și mă pregăteam să plec; dar am fost rugat să rămân pe loc, în timp ce domnișoara preciza că fratele ei nu va lipsi mult. Astfel am aflat că ea era sora predicatorului, pe care doream să-l văd.

Niciodată nu voi uita fața drăgălașă a acestei fete tinere, care trebuia să aibă cam 17-18 ani. Cu toate că, cu siguranță o boală gravă își pusese amprenta pe chipul palid și părea că îngerul morții își întinsese deja aripile grele peste ea, totuși trăsăturile ei erau înfrumusețate de strălucirea unei păci cerești, pe care nu pot s-o exprim. Mi se părea că mă aflu în apropierea unei apariții cerești și mi-e cu neputință să redau impresia pe care a făcut-o asupra mea.
Suferinda a început, cu toată simplitatea, să vorbească despre fratele ei, despre viața lui plină de activitate, despre dăruirea totală față de profesia lui binecuvântată, pe care a primit-o de la Dumnezeu, cum își folosește tot timpul și toată puterea, pentru a sluji devotat Domnului său și sufletelor. În timp ce ascultam cuvintele povestitoarei, m-a copleșit dorința de a fi departe, departe de ea. N-am venit eu, ticălosul de mine, aici cu intenția de a studia căile, cuvintele, manierele acestui om fidel, pentru a-l face apoi ridicol pe scenă? Încurcătura mea creștea cu fiecare clipă; nu mai știam ce atitudine să iau și nu mai făceam decât să caut un pretext ca să mă îndepărtez cât mai repede. În strădania aceasta am spus tinerei doamne: „Dragă domnișoară, cu siguranță sunteți de mai mul timp suferindă?” „Da”, a zis bolnava, cu un zâmbet blând. „da, sufăr de mult. Și de câteva luni am pierdut orice nădejde de însănătoșire; dar mulțumesc Domnului, sunt fericită, foarte fericită! Mi-e dor să plec acasă și mă bucur din inimă că voi fi în curând la iubitul meu Domn și Mântuitor.”
Totul era realitate, ceea ce minunata ființă simțea și spunea; ochii îndreptați în sus, mâinile împreunate și tonul prietenos al vocii blânde, se potriveau stării ei interioare. Dar cuvintele ei păreau să-mi treacă prin inimă ca un pumnal. Mă simțeam adânc rușinat și stânjenit, iar conștiința mea mă pedepsea tot mai mult și mai mult. Dar cine ar putea să descrie încurcătura mea când deodată s-a deschis ușa și a intrat în cameră fratele bolnavei, predicatorul de care au râs atâta prietenii mei.

Ce să fac? O luptă crâncenă creștea în lăuntrul meu. Priceputul și admiratul actor a ieșit fără să vrea din rol și stătea acolo ca un școlar surprins cu o faptă rea. Privirea exigentă a predicatorului, căruia nu i-a scăpat încurcătura mea, a rămas fixată pe mine.

Atunci a dispărut ezitarea mea; am recunoscut deschis intenția cu care venisem, dar acum scurta convorbire cu sora lui m-a făcut conștient de nemernicia pasului meu. Acestei mărturisiri ale mele i-a urmat o discuție lungă și serioasă între mine și omul simplu al lui Dumnezeu, a cărui ființă și lucrare a oferit admiratorilor mei atât de mult ridicol.

Aceste clipe din camera predicatorului au fost pentru mine de o mare importanță, căci în urma lor s-a produs schimbarea inimi și a vieții mele. Intrasem în casa aceasta ca un om mândru, indiferent și orb cu privire la lucrurile lui Dumnezeu și am părăsit-o smerit și plecat, plin de căință, umplut de dorința cea mai profundă să devin părtaș aceleiași fericiri despre care am auzit acolo și pe care am văzut-o. Puțin timp după vizita mea la predicator, am găsit și eu, mulțumită minunatului har al lui Dumnezeu, pace prin credința în Isus Hristos.

Când s-a aflat despre convertirea mea, s-a dezlănțuit o adevărată furtună de indignare printre prietenii și admiratorii mei. Au căutat cu toate mijloacele posibile să mă rețină pe drumul meu de până atunci și să mă ducă înapoi la vechea mea stare interioară și exterioară. Dar Domnul mi-a dat putere să mă împotrivesc tuturor asalturilor; am renunțat definitiv la profesia în care era cu neputință să-L pot slăvi pe Dumnezeu și am preferat, în raport cu bunăstarea mea de până atunci, să devin un om sărac. Da, acest lucru m-a afectat puțin, pentru că am devenit bogat în Dumnezeu.

O vreme m-am ocupat cu studiul și cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, cu rugăciune și Domnul mi-a dat har să pot vesti altora vestea bună a Evangheliei, de care se bucura sufletul meu. Hristos și lucrarea Lui au fost singurul subiect al cuvintelor mele, pe care le adresam păcătoșilor și pe care Dumnezeu, prin har, nu le-a lăsat să se întoarcă goale înapoi. În această activitate minunată și înainte de toate, în cunoașterea dragostei Răscumpărătorului meu, am găsit despăgubiri bogate pentru tot ce părăsisem.

Șase luni au trecut de când Domnul mă așezase în lucrarea Lui. În mijlocul motivelor de descurajare și tristețe, Domnul m-a înviorat tot mai mult și mai mult. Lui I-a plăcut să mă facă unealta convertirii multor suflete scumpe.

Într-o zi era la mine un slujitor în livreaua lui, care venise la mine din însărcinarea stăpânului său, un om tânăr și distins, dar suferind de inimă, cu rugămintea să-l vizitez. Misiunea era urgentă și astfel m-am pornit imediat spre adresa indicată. Am găsit o locuință mare, luxoasă, în care totul trăda prosperitate, da, lux. Un alt slujitor m-a condus spre o cameră bogat mobilată. În ea zăcea bolnavul, care mă chemase la patul lui de odihnă; părea să fie aproape de sfârșit. Avea un păr frumos cârlionțat pe fruntea umedă, de paloarea marmurei, iar în privirea lui neliniștită se zugrăvea expresia profundei dureri sufletești. M-am aplecat liniștit spre el. Deodată bolnavul a zis cu o voce răgușită, în timp ce îmi arunca o privire iritată și, trebuie să spun, chiar mânioasă: „Acum sunteți aici și iată ce-ați făcut; da, ceea ce datorez artei dumneavoastră. Priviți-mă!” –
La aceste cuvinte și la o privire mai atentă, m-a năpădit un fior de emoție, căci dintr-odată am recunoscut trăsăturile, care mi s-au părut necunoscute la început. Da, bineînțeles că pe vremuri am văzut des și cu plăcere acești cârlionți blonzi și acești ochi albaștri, inteligenți, ațintiți asupra mea, dar pe atunci cu altă expresie.

Cum aș fi putut să-i uit?

În uimirea mea n-am apucat să rostesc nici măcar un cuvânt, când bolnavul a continuat:

„Da, dumneavoastră, acum predicator al Evangheliei, ștergeți acum cu buretele ce ați stricat. Înainte de a predica altora, căiți-vă, dați-mi înapoi ceea ce am pierdut prin dumneavoastră: pacea și fericirea sufletului meu.”

Aceste cuvinte au fost rostite cu atâta amărăciune, că inima mea s-a cutremurat profund. Cu o durere de nespus mi-am amintit de vremea când bolnavul, care acum zăcea în pragul veșniciei, venea la teatru, unde stătea agățat cu privirea de buzele mele, sedus cu desăvârșire de vorbele mele poetice și de jocul meu.

„Stimate prieten și” – am început eu cu o voce tremurândă de emoție. Atunci m-a întrerupt cu violenți și a strigat:

„Prietenul dumneavoastră? – Să nu mă numiți așa, dumneavoastră, care mi-ați buimăcit sufletul și mi l-ați distrus! Eu zac aici, pe patul de boală, torturat de toți demonii iadului, mai înfricoșător decât își poate închipui imaginația, neputincios să mă rog măcar un cuvânt; iar moartea neînduplecată stă înaintea mea. Ați fost corupătorul meu. Prins de arta dumneavoastră, v-am urmat ca un sclav, până când n-am mai fost nicăieri fericit, decât în acel teatru blestemat; da, ‚blestemat’ îl numesc, pentru că m-a adus pe calea voluptății și a viciului. Mi-a răpit libertatea gândurilor și pacea, mi-a adus ruina și acum”, a continuat el cu un râs amar, pe care cred că încă îl mai aud, „acum faceți în așa fel, ca lucrarea dumneavoastră să nu fi existat, dacă sunteți în stare de ceva. Este drept, vă întreb, pe dumneavoastră, care sunteți pricina nenorocirii mele, că dumneavoastră sunteți salvat, așa cum spuneți, în drum spre cer, iar eu trebuie să mă duc în iad?”

Epuizat în urma acestor cuvinte și reproșuri violente pe care mi le-a adresat, bolnavul a tăcut. Dar mie inima și gâtlejul îmi erau sugrumate ca de o spaimă de nespus; ședeam și tăceam. –

În sfârșit am găsit cuvinte. „Aveți milă de mine”, am exclamat, „eu mi-am regretat, m-am căit adânc și am deplâns înaintea lui Dumnezeu viața mea de mai înainte. Este îngrozitor pentru mine că am devenit o pricină de rău și stricăciune pentru unele suflete. – Dar știu, de asemenea, că Dumnezeu m-a iertat și vă rog și pe dumneavoastră cât se poate de stăruitor să mă iertați. – Ba mai mult: Domnul este gata să vă dăruiască și dumneavoastră har și pace. El vrea să ierte și păcatele dumneavoastră și să dea inimii dumneavoastră mântuire și liniște. O, dați-mi ascultare ca odinioară, aruncați-vă în brațele lui Isus, așa cum am făcut și eu. Trecutul nu-l puteți șterge și nici drege și nici eu, dar Dumnezeu poate și vrea lucrul acesta, El, care este lumină și dragoste.”

Bolnavul m-a privit cercetător și treptat a dispărut din trăsăturile lui expresia de ură și amărăciune. Buzele lui s-au mișcat și acoperindu-și fața cu palmele, a vărsat șiroaie de lacrimi. Am plâns și eu. Niciodată până atunci și niciodată după aceea nu m-a impresionat atât o vizită la un bolnav. Dumnezeu mi-a arătat aici, din propria mea viață, cum noi, oamenii, ne conducem reciproc în jos, spre iad sau în sus, spre cer.

„Ah”, a suspinat tânărul după o vreme, „ah, am pierdut tot ce-l poate înfrumuseța și onora pe un om; totul, totul,sănătate și cinste. Abia dacă am împlinit 20 de ani și cobor în mormânt cu trupul zdrobit și inima frântă. Am devenit rușinea și suferința mamei mele, am pătat numele nostru. Zilnic mă gândeam la dumneavoastră, eram plin de admirație și respect pentru dumneavoastră; dar cu cât v-am iubit și v-am respectat mai mult înainte, cu atât mai mult v-am urât și v-am blestemat după aceea.”

„Am meritat-o”, am răspuns, „dar mă blestemați și acum, pe patul de moarte? Ce minunat ar fi dacă aș mai putea deveni acum unealta lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului dumneavoastră! Fiți convins, ori cât de pierdută ar fi viața dumneavoastră, ori cât de vinovat ați fi în ochii dumneavoastră și ai lui Dumnezeu, Domnul Isus vrea să vă curețe de toate păcatele și să vă salveze sufletul. El a venit să caute și să salveze ce era pierdut. O, lăsați-mă să vă conduc la Isus, la Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii și care a murit pentru noi, cei păcătoși și nelegiuiți.”

„O, da”, a șoptit el emoționat, „conduceți-mă la El!” Și a întins spre mine mâinile lui slabe și udate de lacrimi. Da, dați-mi nădejde, numai puțină nădejde, că Dumnezeu vrea să se îndure și de mine. Rugați-vă pentru mine și atunci vă voi ierta cu plăcere, totul cu plăcere, voi ierta tot.”


Am îngenuncheat și am stăruit înaintea Domnului. Dar rugăciunea mea a fost la început doar un suspin, dar apoi un adevărat strigăt. Mă îngrozea gândul că prețiosul bolnav ar putea muri fără nădejde; da, mi se rupea inima că acest suflet va fi cerut din mâna mea, pentru că l-am adus așa de timpuriu în pragul veșniciei și l-am făcut așa de nefericit. M-am rugat și am stăruit cu lacrimi înaintea Domnului pentru el și în cele din urmă m-am ridicat de pe genunchi. Apoi, adânc zguduit, am hotărât să-l părăsesc pe bolnav; dar cine poate să descrie uimirea și bucuria mea, când muribundul epuizat m-a asigurat că s-a făcut tăcere și liniște în sufletul lui. El s-a predat lui Isus și acum se încrede, în privința mântuirii sale, în totalitate și numai în Isus și în jertfa Lui. Scurta noastră convorbire a dat așa de curând roade, sub binecuvântarea minunată și plină de har a lui Dumnezeu.

În dimineața următoare m-am grăbit iar spre casa în care ieri auzisem cuvinte atât de zguduitoare și adânc dureroase, dar unde am putut apoi să văd lucruri atât de mari. Dar liniștea solemnă care domnea acolo când am intrat, ca și obloanele lăsate, mai înainte, mă anunțau că îngerul morții intrase acolo. Servitorul care mi-a confirmat acest lucru m-a dus iar în camera unde fusesem cu o zi înainte. Acolo zăcea acum tânărul meu prieten, palid și mort, așezat pe catafalc, dar cu expresia păcii depline pe față. Părea că doarme somnul cel mai pașnic; se putea vedea că în clipa morții pacea lui Dumnezeu i-a umplut sufletul.

„Fiul meu a fost foarte fericit”, mi-a spus mai târziu mama îndoliată a celui decedat. Decesul lui abia dacă se poate numi moarte. Chiar m-a rugat să vă spun că este fericit în fața morții, pentru că are de la Dumnezeu fericita siguranță a iertării depline a păcatelor lui. Orice teamă a dispărut din inima lui și era plin de nădejde și pace. El vă va regăsi în cer.” Apoi, după o pauză în care inima de mamă a vărsat lacrimi amare pentru pierderea copilului ei, a continuat: „Dar rugați-vă și pentru mine, căci acum sunt singură. O, copilul meu!”

Am mai vorbit și m-am rugat cu ea și după ce am aruncat o ultimă privire asupra acoperământului scumpului decedat, mi s-a părut că acum, în loc de acele cuvinte groaznice: „ați fost corupătorul meu”, îmi spune plin de pace: „Dar mi-ați adus și mântuirea prin Hristos.”

MINUNATELE CĂI ȘI CĂLĂUZIRI ALE LUI DUMNEZEU
mesagerul-crestin