Toți trei împreună nu mai aveau decât 15 pfenigi și anume, cei trei pionieri din compania a doua al celui de-al șaptelea batalion de pionieri din Köln, care în 9 aprilie 1854 a pornit mărșăluind de la cazarmă, pentru a lua în primire paza centrului de înot, de pe malul drept al Rinului, mai sus de Deutz. Pe drum au căzut de acord să cumpere cartofi de acești 15 pfenigi și mărșăluind mai sus de podul de pontoane, au văzut stând un bărbat care încărcase cartofi. Când seara pe la ora opt a trecut pe lângă bazinul de înot un bărbat cu barca, pionierii l-au strigat; el l-a luat pe unul dintre ei cu el și l-a dus în aval, la șlepul cu cartofi.
Cincisprezece pfenigi nu este mult, dar bietul soldat care voia să cumpere pentru trei burți goale, a găsit o inimă miloasă și a făcut o afacere bună. Omul cu barca plecase mai departe și potrivit înțelegerii, a venit un al doilea bărbat de la pază, cu un ponton, pentru a duce înapoi la bazinul de înot pe cumpărător și cartofii. Abia a ajuns pontonul de-a lungul șlepului cu cartofi și cumpărătorul a și sărit în el cu cartofii, iar noul venit a spus liniștit în dialectul Köln-ului: ‚Nun draeuen ick off!’ (Acum apăs, ca să-l desprind.) Dar în timp ce desprindea pontonul de șlep, și-a pierdut echilibrul și a căzut între ponton și șlep, în Rin. El era cunoscut ca un bun înotător și astfel camaradul lui s-a gândit în prima clipă: iese el iar, imediat. Dar imediat după aceea l-a chemat pe barcagiu în ajutor și a sărit el însuși, fără să stea pe gânduri, după camaradul scufundat. Barcagiul și-a dat imediat seama de primejdie, căci într-o asemenea situație forța torentului împinge sub șlep chiar și un înotător bun, înainte să poată ajunge la suprafață. Așa a fost și în acest caz. Barcagiul a sărit cu o cange în ponton, a băgat cangea sub șlep și a mișcat-o încoace și încolo și după scurt timp l-a scos de acolo pe cel accidentat. Așa că a ridicat trupul fără viață în ponton, cu ajutorul camaradului care sărise după el. După aceea a pornit trista întoarcere la bazinul de înot.
Acolo a venit, atenționat de niște oameni care stăteau pe mal, un medic, care a încercat totul ca să-l readucă la viață pe cel înecat. – Totul a fost zadarnic; era mort! Timpul lui de slujire pe pământ expirase; el a plecat din timp - în veșnicie; trupul care zăcea așa de liniștit în hainele ude, pe scândurile bazinului de înot, era numai haina dezbrăcată, scoasă din uz a unui om, care a trecut el însuși dincolo, într-o altă țară.
Imediat în apropierea acestui înveliș fără viață, stătea prietenul nostru, care sărise așa de curajos în urma celui accidentat, de la ora zece până la douăsprezece noaptea, în post. Și hainele lui încă mai erau ude. Dar nu lucrul acesta îi mișca inima, ci toate gândurile lui erau afectate și pline de un adevăr copleșitor; inima și conștiința lui i-au adeverit: dacă tu ți-ai fi găsit azi moartea în valuri, atunci partea ta ar fi fost pierzarea veșnică. El a devenit dintr-odată deplin conștient de acest adevăr, și-a văzut viața în lumina veșniciei și s-a recunoscut drept un păcătos pierdut.
La ora 12 a fost înlocuit de gardă, pentru că între timp anunțul accidentului ajunsese la cazarmă. Superiorii lui i-au trecut cu vederea delictul greu, de a fi părăsit postul; curajul și devotamentul cu care sărise după cel accidentat i-au fost recunoscute. La amiaza următoare, la apel, pionierul nostru a fost lăudat în fața trupei adunate, că a încercat să-și salveze camaradul cu riscul propriei vieți. A mai primit și o răsplată în bani, de 2 taleri și 15 groși, în dar.
Dar toate acestea n-au adus liniște inimii lui. Zi și noapte îl însoțea gândul: te duci la pierzare, nu poți sta înaintea lui Dumnezeu.
Nu era o închipuire în inima acestui soldat curajos, nu era o toană cea care îi umplea trăsăturile și ființa cu o asemenea seriozitate, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu lucra în inima lui, iar harul l-a ferit, ca să nu amuțească glasul lui Dumnezeu cu pălăvrăgeli ușuratice și cu pofta lumii. Era dumnezeiasca tristețe, care aduce o pocăință care duce la mântuire. (compară cu 2 Corinteni 7,10)
Toate acestea se petrec în liniștea inimii, care bate sub hainele albastre. Nici un ochi al superiorului nu le poate pătrunde.
Șase luni s-au scurs, serviciul de vară și exercițiile de toamnă au trecut, se făcuse octombrie când același pionier stătea în același post. Avea numărul 2, luna arăta strălucitor de luminoasă, dar gândurile se întorceau mereu la același lucru: el vedea că viața și faptele lui îl acuzau înaintea lui Dumnezeu.
A bătut ora zece în turnurile bisericii, a venit înlocuitorul, dar prietenul nostru i-a spus că vrea să mai rămână cele două ore în post. Apoi, după ce a fost iar singur, s-a aruncat în genunchi, a strigat la Dumnezeu după îndurare și milă. Atunci a înțeles inima lui cele două cuvinte ale lui Dumnezeu: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada.” (Isaia 1,18) și celălalt: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”(Ioan 6,37). Atunci, de pe buzele soldatului care se ruga s-au desprins cuvintele: ‚O, Dumnezeule, Tu poți totul, dar un lucru nu poți, nu poți să minți! Dacă ai spus că L-ai trimis pe Isus pentru cei pierduți, aici este unul! Da, aici este unul, care are nevoie de îndurare și milă.’
Dumnezeul bogat în îndurare a răspuns în aceeași clipă la rugăciunea credinței: fericire, pace și bucurie s-au revărsat în această inimă și în același ceas a putut să-i mulțumească lui Dumnezeu, care i-a dăruit pace și i-a șters păcatele cu sângele prețios al lui Isus.
45 de ani au trecut; mâna acum tremurândă a acestui pionier, care a pus pe hârtie această cea mai importantă și mai mare trăire a unei vieți foarte agitate, încheie relatarea cu următoarele cuvinte: ‚Harul lui Dumnezeu, care în acea noapte, în postul de pază de la bazinul de înot m-a făcut fericit, nu m-a părăsit; și sunt convins că mă va însoți până când vaporașul meu va intra în portul odihnei, pentru a fi veșnic cu scumpul meu Domn.’
Dragă cititorule, știi câte ceva despre asemenea ceasuri în care harul lui Dumnezeu te-a prins și tu ai prins harul lui Dumnezeu? Trece pe lângă noi câte unul care simte o durere lăuntrică, dar căreia nu-i poate da un nume. Este apăsat, învăluit în griji, se simte sărac, gol, nevrednic, singur în mijlocul mulțimii de oameni. Lumea numește aceastadispoziții posomorâte, de care ar trebui să te scuturi, cărora n-ar trebui să le facem loc. Dar aceasta este pe departe greșit: Duhul lui Dumnezeu lucrează într-un asemenea om. Se apropie clipa când vede și simte că este adânc în nenorocire, că păcatul este pierzarea lui. Mulțimea încălcărilor sale îl desparte de Dumnezeul lui și multe păcate și greșeli de demult, pășesc vii în fața conștiinței sale ca acuzatori.
Dragă prietene, dacă aceasta este starea ta, n-ar trebui să te întorci și tu cu stăruință fierbinte, la inima îndurătoare a Dumnezeului oricărui har? Cheamă-L, pune la picioarele Lui toată vina ta și nevoia ta, vino ca un păcătos pierdut, care nu-I poate aduce lui Dumnezeu nimic, decât păcatul lui. Nu te poți face mai bun decât ești. Ia-L pe Dumnezeu pe cuvânt și vei afla și tu, că Isus este plin de îndurare și de milă în prezent. De pe buzele Lui răsună într-o lume de păcat, pierdută, cuvântul harului: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară!”
Mesagerul iubirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu