sâmbătă, 14 octombrie 2017

SOCOTEALA CIZMARULUI

Pe malul Rinului, unde munți minunați se oglindesc în apele lui, este un sat mic, o bucată de pământ situată destul de aproape de drum. În spatele satului se înalță o stâncă golașă, care poartă pe vârful ei ruinele unui castel seniorial. Sătucul nu are biserică, ci doar o clădire veche a școlii. Acolo trăia, în urmă cu un șir de ani, un învățător, care avea o familie numeroasă, cu opt copii. Aceasta a fost o binecuvântare bogată de la Dumnezeu, dar cu venitul mic pe care îl avea, era și o sursă de griji. O sută cincizeci de taleri venit anual, abia dacă face o jumătate de taler pe zi și dacă zece persoane cu o poftă de mâncare sănătoasă trebuie hrănite zilnic și îmbrăcate, atunci trebuie economisit și socotit cu înțelepciune.

De aceea, modul de viață din clădirea prietenoasă a școlii, se putea considera nevoiaș. Cartofii erau primul și ultimul fel de mâncare la prânz și seara, unt se punea rar peste ei, doar sare; pasta de ovăz cu lapte constituia micul dejun și o supă groasă, prânzul. Aceasta era tot ce ajungea pe masa învățătorului, dar cu toate acestea părinții și copiii erau sănătoși, aceștia din urmă înfloreau ca trandafirii. În mijlocul sărăciei era totuși o familie fericită, binecuvântarea lui Dumnezeu locuia vizibil sub acel acoperiș, dragoste și pace domnea între părinți și copii, pentru că toți trăiau în temere de Domnul. Învățătorul era devotat și harnic la muncă, despre care școala depunea mărturie necondiționată. El era un prieten deosebit al cântatului, iar copiii făceau sub mâna lui progrese excelente în această artă. Ireproșabil în viața publică și privată, el se bucura de înaltă stimă din partea superiorilor și a concetățenilor săi; cu toate acestea, el a trebuit să rămână mulți ani în acest post prost plătit, dar în care soția lui devotată îi insufla mereu curaj. Din zi în zi creșteau nevoile; cu cât creșteau copiii, cu atât aveau nevoie mai mult de haine și pantofi. Aceste cheltuieli făceau tot mai dificilă răzbaterea fără griji și fără datorii. În plus, copiii mai în vârstă, care erau deja destul de mărișori, trebuiau instruiți pentru viață. Învățătorul era un bărbat plin de încredere în Dumnezeu; ori de câte ori inima îi era plină și grea, se retrăgea în camera lui și se ruga Dumnezeului și Tatălui său, din fața Căruia n-a trebuit niciodată să plece nemângâiat. I-a fost greu să vadă lacrimi în ochii soției sale; atunci povara grijilor a venit și asupra lui.

A venit anul 1847 – o iarnă grea, tristă pentru săraci. Recolta a ieșit prost și i-a urmat o boală îngrozitoare a cartofului. Prețul alimentelor a crescut repede, părea foarte grav. Curajosul nostru învățător a avut în acel an mult de purtat pentru el și pentru familia lui. Avea la cizmar o datorie de douăzeci și cinci de taleri, care a crescut treptat, despre care pur și simplu nu știa când și cum o va acoperi. Cizmarul ar fi așteptat cu plăcere, dacă sărăcia și nevoia n-ar fi intrat și la el, dar așa a trebuit să insiste să fie acoperită. Neliniște și griji au intrat în clădirea școlii; biata femeie s-a stăpânit nespus, ca suspinele ei să nu mărească povara soțului ei. Doar noaptea, când el dormea, ea plângea liniștit, pentru sine. Dar oricât s-a străduit să-și ascundă neliniștea, totuși n-a reușit întotdeauna; atunci și-a luat soțul de mână și a zis: „Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare; și totuși, Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” Apoi sărmana femeie a fost mângâiată, a zâmbit, chiar dacă printre lacrimi și-a zis: ‚Da, dragul meu, Dumnezeu încă ne iubește; El nici nu ne va părăsi, nici nu ne va lăsa.’ Apoi învățătorul s-a așezat la pianul vechi și au cântat împreună cântarea preferată:

Încă trăiește Dumnezeu!
Suflete, de ce ți-e-așa de greu?
Ești greu de cruce-mpovărat,
Aleargă doar la Dumnezeu.
El în har e mare și bogat,
L-ajută pe cel slab cu har, la greu.
Harul Lui mereu va dăinui,
Credincioșia Lui nu va pieri.
Suflete așa gândește:
Dumnezeu, Tatăl, trăiește!

Cu aceste cuvinte grija și durerea au zburat; mângâiere, nădejde și încredere au pătruns în inimile apăsate.

A venit toamna, copacii și-au îmbrăcat haina galbenă, câmpurile s-au golit, păsările migratoare au pornit în călătorie, pentru a petrece iarna în țări mai calde, când în sat s-a răspândit o veste care a bucurat toate inimile. „Vine împăratul!”, era vestea pe care fiecare o împărtășea cu bucurie celuilalt. Mulți se sfătuiau cum ar putea să-și arate cel mai bine domnitorului lor, bucuria de a-l vedea în mijlocul lor. Nu departe de sat trecea drumul pe care trebuia să treacă împăratul. Învățătorul era mai bucuros ca toți să-l poată vedea pe suveran. De aceea se întreba dacă n-ar putea face și el ceva ca să-și exprime sentimentele și curând a găsit o soluție. El voia să învețe cu copiii, pe dinafară, un cântec de bun-venit. Aceștia trebuiau să stea drepți sub un nuc, la marginea drumului și la apropierea alaiului împărătesc să intoneze cântecul. Această idee se întărea tot mai mult în el cu cât se gândea la ea. Cine știe, poate îi va plăcea împăratului cântecul; în orice caz, cântecul va trezi în inimile copiilor dragostea pentru scumpul suveran.

Era o frumoasă zi de octombrie, soarele încă mai strălucea cald, când învățătorul a escaladat muncelul din spatele satului, s-a așezat pe o stâncă de unde avea o priveliște minunată asupra întregii zone. Acolo a compus un cântec simplu, dar simpatic; melodia a fost și ea curând găsită, iar copiii l-au învățat. După câteva zile corul mergea cum trebuie și astfel, în această privință, nimic nu mai stătea în calea realizării planului. Dar o grijă apăsa asupra soților – pantofii învățătorului erau rupți de tot și chiar în pielea de deasupra se aflau câteva găuri de-a dreptul nefericite. În acești pantofi era imposibil să se prezinte în fața împăratului, dar cum să poată fi ajutat? Nici haina și nici pălăria nu mai erau în starea cea mai bună, dar aici putea mâna îndemânatică a femeii să mai repare câte ceva. Gulerul hainei a fost spălat cu săpun, iar locurile rele din pălărie au fost vopsite cu cerneală. Dar cizmele, cizmele! Aici ajutoarea destoinică n-avea nici o soluție; căci era chiar foarte îndoielnic dacă cizmarul, la datoria de 25 de taler, de care le-a adus des aminte, va mai accepta odată reparația. Soțul ei s-a decis să meargă personal la el, cu toate că nu era un drum ușor și a încercat să-i miște inima cu prezentări și explicații.

Cizmarul nu era deloc un om rău; el știa foarte bine ce însemna să ai dorința stăruitoare de a plăti datoriile și să n-o poți face în ciuda celor mai bune intenții. Când învățătorul i-a arătat cizmele, el a plecat capul gânditor și milos și în cele din urmă a zis: ‚Văd bine că aici este nevoie de ajutor, domnule învățător, dar îmi primesc banii?’

‚Ajutați-mă numai această singură dată, dragă domnule Werner,’ a spus învățătorul; ‚doar văd și singur că nu pot să cânt așa cu copiii în fața împăratului. De aceea, ajutați-mă la nevoie. Vă promit că în curând veți fi plătit. Dacă Dumnezeu nu mă ajută în alt fel, atunci voi vinde vaca și am să vă plătesc; știți că mă țin de cuvânt.’

Cu aceste cuvinte, a fost ca și când o grea povară ar fi căzut pe inima învățătorului. ‚Să vândă vaca?’Numai nevoia cea mai grea putea să-i smulgă această promisiune. Să vândă vaca – oare ce se va alege de el și de copiii lui? Dar și-a dat cuvântul; și astfel era obligat, ca om de onoare să-și țină cuvântul.

‚Bine’, a zis cizmarul, ‚vă voi pingeli cizmele și le voi repara.’

‚Faceți-le și trimiteți socoteala împreună cu ele, ca să știu exact ce vă datorez.’

‚Așa voi face’, a zis cizmarul și s-a așezat să lucreze.

Cinstitul învățător al satului a scăpat acum de grija cizmelor, dar o mare teamă i s-a pus pe inimă. I-au dat lacrimile când a privit spre viitorul apropiat. Ce se va alege de ei, dacă ar trebui să vândă vaca? El n-a mers imediat acasă, căci nu voia să apară înaintea ochilor devotatei sale soții cu fața tristă. El și-a îndreptat pașii spre câmp, în direcția locului său preferat de pe munte. Acolo și-a lăsat lacrimile să curgă în voie și rugându-se și-a ridicat privirea în sus și s-a întărit în Dumnezeu. Apoi și-a spălat ochii la izvorul din apropiere, până s-au pierdut urmele de lacrimi și a mers mângâiat acasă. Din fericire, soția lui n-a întrebat despre succesul drumului făcut. Ea știa bine ce datorează; era evident că pantofii au rămas acolo, așa că probabil vor fi reparați, și-a zis ea. Celelalte le-a încredințat Domnului, iar pentru că ea n-a întrebat, n-a zis nici bărbatul nimic despre promisiunea lui.

Duminică dimineață, când învățătorul era deja pregătit să meargă la biserică, au sosit cizmele, spre marea lui bucurie și a soției sale. Nota de plată nu lipsea, dar era completată într-un mod ciudat. Ea suna după cum urmează:

Problema în discuție – o pereche de cizme pingelite și reparate – pentru ultima dată, dacă această notă nu va fi achitată, căci el și-a dat cuvântul să vândă vaca, face ......14 groși.

Datoria veche – 25 taleri …................................……………………………25 taleri
______________________

25 taleri, 14 groși.

‚Răbdarea și creditul meu au ajuns acum la capăt, domnule învățător, căci și eu am nevoie urgentă de bani. Așa rămâne, altfel trebuie să depun plângere.

Tobias Werner, cizmar.

Pentru că soția lui încă mai era în bucătărie, învățătorul a băgat nota de plată, pe care o citise suspinând, în buzunarul lateral al hainei de duminică; nu i-o putea arăta. Ea n-a întrebat de nota de plată, lucru pentru care el a fost foarte bucuros.

Cu o zi înainte de sosirea împăratului, învățătoarea a zis soțului ei: ‚Dragă Fritz, ai copiat frumos cântecul și melodia? Poate vrea împăratul să citească după aceea cântecul.’

‚Ai dreptate, Marie’, a răspuns bărbatul, ‚voi, femeile, gândiți întotdeauna un pas mai departe decât noi, bărbații.’

Apoi a mers la pupitrul lui, a luat hârtie din cea mai bună și a copiat notele și textul cât a putut mai frumos.

Dimineața dorită de mult a sosit. Satul s-a însuflețit deja devreme, căci copiii, care abia mai puteau aștepta clipa, erau la ora șapte deja în curtea școlii, în ținută completă de duminică, cu toate că împăratul era așteptat abia la ora 10. Începând de la ora 5, mamelor nu li s-a mai dat pace. Și învățătorul a fost gata în cele din urmă. Soția lui l-a admirat cu o mândrie drăgăstoasă, căci astăzi arăta foarte bine în hainele lui cele mai bune. Încă la momentul potrivit, soția lui i-a amintit: ‚Bărbate, nu uita cântecul.’ – Și în urma acestei atenționări, a băgat cântecul în buzunarul lateral al hainei. Apoi s-a dus la copii, care stăteau deja în front, în fața casei. ‚Bună dimineața, domnule învățător!’ a răsunat din toate părțile, din guri de copii voioși. El a așezat în ordine vesela ceată și a pornit solemn prin sat, spre drum.

Femeile i-au urmat curând. Bărbații și mai marii satului plecaseră deja înainte. Curând toată populația era prezentă. Învățătorul a așezat copiii așa cum trebuiau să stea la cântat. Femeile stăteau în spatele fetelor, iar bărbații și tinerii, de ambele părți. În fața lor, a tuturor, stătea învățătorul împreună cu consiliul comunității, toți în haine festive și într-o dispoziție sărbătorească.

Au trecut ore și ore, iar împăratul nu mai venea. Totuși, în sfârșit, s-a auzit o salvă de onor, care anunța apropierea monarhului. ‚Vine! Vine!’, a răsunat printre rânduri. Copiii tremurau de nerăbdare și curiozitate; învățătorului i-a fost greu să-i țină în liniște și ordine. Întâi a venit poștașul din orașul alăturat, cu frâu liber și cai înspumați. În prima caleașcă după el, împăratul Friedrich Wilhelm al IV-lea. Pălăriile au zburat în sus de pe toate capetele; împăratul a observat imediat că aici era vorba despre o acțiune de bun-venit și a poruncit oprirea. Învățătorul a dat semnalul pentru începere, iar copiii au cântat melodia frumoasă și populară și cuvintele sincere cu expresivitate și profunzime.

Friedrich Wilhelm, căruia i-a plăcut mult scena, a ascultat cu atenție, căci i-au plăcut cuvintele. Abia s-a terminat cântatul, că din toate gurile a răsunat ca un tunet „Trăiască!”, iar împăratul i-a făcut învățătorului un semn ca să se apropie și i-a zis: ‚Copiii au cântat bine. Vă mulțumesc pentru această urare prietenoasă de bun-venit. Dar atât cuvintele, cât și melodia îmi sunt necunoscute; nu aveți o copie a lor?’

Învățătorul a făcut o plecăciune, a băgat mâna în buzunarul lateral și i-a înmânat împăratului hârtia. El a despăturit-o și a parcurs-o cu atenție. Un zâmbet, pe care era evident că încerca să-l înăbușe, a trecut peste fața lui binevoitoare și a zis:

‚Lucrați deja de mult în această localitate?’

‚Aproape 13 ani, Maiestate’, a fost răspunsul.

‚Este un post bun?’, a întrebat împăratul mai departe.

Învățătorul i-a spus conștiincios care era venitul lui. Apoi Friedrich Wilhelm a spus:

‚Numai atât și puteți trăi din el?’

‚Desigur, împreună cu soția și cei opt copii’, a răspuns învățătorul.

O umbră a trecut peste fața monarhului. El i-a întins învățătorului mâna, i-a mai mulțumit încă o dată și caleașca a plecat mai departe.

Friedrich Wilhelm s-a retras liniștit înapoi în colț. El a citit cântecul încă o dată și a văzut că talentul decis al acestui compozitor este exprimat în el. Dar împreună cu cântecul, împăratului i-a mai parvenit o hârtie, nota de plată a cizmarului, care întâmplător a alunecat în hârtia cu cântecul, despre care, bineînțeles, învățătorul nu avea habar.

Nobilul principe a ghicit imediat legătura și a știut ce are de făcut. La următoarea oprire i-a poruncit majordomului să-i dea primarului de acolo suma de 25 taleri și 14 groși, cu porunca de a pune imediat să se plătească nota și să i-o trimită învățătorului semnată.

În seara zilei următoare, prietenul nostru ședea împreună cu soția lui în odaia casei. Toți copiii fuseseră duși la culcare. Luna lumina clară și luminoasă prin fereastră, iar gospodina grijulie tricota sârguincioasă la lumina acesteia, pentru a economisi ulei și lumânări. Inima bărbatului devenise iar grea după bucuria și emoția evenimentului de ieri și tocmai de aceea s-a gândit, cum ar putea s-o pregătească pe buna lui soție, pentru vânzarea vacii, când cineva a bătut la ușă.

‚Oare cine ar putea fi?’, a zis femeia, ‚nici un vecin nu mai vine la ora aceasta târzie.’

‚Eu sunt’, a răspuns vocea administratorului parohial, care în mod obișnuit aducea membrilor comunității documentele oficiale. Învățătorul a deschis ușa și i s-a înmânat o scrisoare cu vorbele: ‚De la primarul din N.’

‚O scrisoare de la primar! Ce poate fi?’, a zis învățătorul, în timp ce se întorcea în cameră. Soția lui a făcut repede lumină, în timp ce el rupea sigiliul și parcurgea în fugă conținutul.

‚Este cu putință!’, a exclamat el apoi. Soția lui s-a grăbit să ajungă lângă el, plină de curiozitate și teamă. Ochii celor doi au căzut pe nota de plată a cizmarului, sub care erau scrise cuvintele: ‚Primită cu mulțumire – Tobias Werner.’

Ce să însemne aceasta? Ea nu înțelegea nimic din toate acestea. Dar soțul ei și-a împreunat mâinile și rugându-se a privit spre cer profund mișcat. Apoi a povestit devotatei sale soții tot ce s-a petrecut între el și cizmar, cum a băgat apoi nota de plată în buzunar, care apoi, fără ca el să aibă cea mai mică bănuială, trebuie să fi ajuns în hârtia cu partitura și în orice caz, împreună cu aceasta în mâna împăratului. Pe nici o altă cale nu putea aceasta să fi ajuns în mâinile primarului și ale cizmarului Werner.

‚O, Dumnezeule, binecuvântează pe iubitul nostru împărat!’, a exclamat femeia bucuroasă. Soțul ei n-a putut consimți atât de repede, căci s-a întrebat îngrijorat: ‚Oare ce va fi gândind împăratul despre mine?’

‚Nu te întrista în legătură cu acest lucru’, a zis femeia. ‚El a trecut în revistă situația noastră și de aceea a vrut să ne ajute. Noi nu putem să facem nimic altceva, decât să mulțumim sincer Domnului pentru această călăuzire a Lui și să ne bucurăm pentru ajutorul Lui!’

Aceste cuvinte l-au liniștit pe soț și l-au umplut și pe el cu o bucurie profundă. Dar urma să fie și mai bine. Nobilul împărat, căruia îi plăcea atât de mult să facă bine acolo unde putea, s-a informat despre învățător și a obținut cele mai bune mărturii despre râvna și devotamentul acestuia, iar declarațiile despre venitul lui au fost confirmate de conducere. Încă în același an a fost mutat într-un post mai bun, iar împărăteasa a destinat în cele ce urmau, 50 de taleri anual, până ce ultimul copil va fi terminat școala.

Toate acestea le-a adus cu sine înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu, prin socoteala cizmarului.

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...