Într-o zi senină, însorită, în toamna anului 1837, domnea mare bucurie într-o casă din satul Tshang, situat în provincia Shansi, din sudul Chinei. Bătrânului învățător Hsi (se pronunță Și) i se născuse al patrulea fiu. Din toate părțile veneau oamenii, pentru a-i aduce tatălui felicitările lor, iar inima mamei s-a bucurat de darurile bogate care au fost trimise pentru noul-născut.
Înconjurat cu dragoste de părinții și frații lui, copilul a crescut, un băiat vesel și bucuros, dar care uneori era îngrijorător pentru anii lui. Deja în cea mai timpurie copilărie îl nelinișteau întrebări ciudate, iar teama de moarte făcea ca viitorul să i se pară misterios și groaznic. Nimeni nu știa despre aceasta. Copiii încă nu vorbesc despre asemenea lucruri. Dar în țările păgâne îndepărtate, ca în țara aceasta, micile suflete caută claritate asupra enigmelor vieții; micile inimi sufereau în tăcere, pentru că nu găseau niciun răspuns. Oamenii mari uită adesea lucrul acesta sau nu-i înțeleg. Poate de aceea copiii mici se atașează cu o asemenea dragoste, de Mântuitorul, Care vorbește inimilor lor și îi înțelege mai bine decât o mamă. Ce semnificație adâncă zace în cuvintele Lui: „Împărăția cerurilor este a celor ca ei”.
Dar micul Hsi nu știa nimic despre prietenul copiilor. Nici el, nici ai lui n-au auzit vreodată ceva despre dragostea vreunui Mântuitor. Nici un mesager al Domnului nu venise până acum în provincia lor. Singurul lucru pe care l-au obținut din îndepărtatele țări creștine era această „asa fetida străină”, acest opiu distrugător.
Uneori băiatul mergea cu frații lui în munți, la templu, care nu era departe de locul lui natal. Cu venerație pășea pe poarta mare, care era păzită de idoli pregătiți de război și străbătea tăcut odăile întunecoase, unde preoții își cântau rugăciunile de neînțeles. Nori groși de tămâie îngreuiau respirația. Sunete joase de clopote sau bătăi tari de gong răsunau don nou în încăperile lungi, de pe ai căror pereți se holbau la el din toate părțile idoli oribili. Plin de fiori de groază și indispoziție, băiatul fugea de obicei repede din templul întunecos și se grăbea înapoi la casa lui modestă și prietenoasă.
Mai înspăimântătoare erau pentru el sălile templului din oraș, în care erau prezentate în mod înfiorător chinurile iadului. Expresia îngrozitoare s-a întipărit adânc în sufletul lui, iar băiatul s-a întors acasă, pentru a retrăi totul încă o dată în vise pline de spaimă, la care el nu se îndoia nici o clipă că asemenea chinuri îl așteptau în țara misterioasă, dincolo de mormânt. De multe ori, în nopțile de vară ieșea afară, singur cu întrebările lui fără răspuns și privea visând cu ochii deschiși, în sus, spre luminosul cer înstelat. ‚Ce rost are viața pe lumea aceasta? Oamenii nu pot obține binele. Iar la sfârșit?’ – El avea o vagă presimțire că sufletul lui este nemuritor: dar în mâhnirea lui fără nădejde a părăsit-o și plângea, pentru că nu vedea nici o cale cum ar putea să scape de spaima lumii de dincolo.
Dar împreună cu alți băieți era plin de viață și mișcare. Mintea lui luminată și ființa lui plină de caracter l-au făcut curând preferatul tatălui. Frații mai mari, deși puțin invidioși, erau totuși mândri de talentul lui și-l îndemnau să învețe cu râvnă la școală. ‚Poți să obții bogăție și onoare și chiar să ajungi mandarin’, spuneau ei. ‚Ce folos să fii mandarin?’ gândea copilul. ‚Mai curând sau mai târziu tot trebuie să murim.’ Mergea totuși la școală și muncea cu hărnicie. Dar în taină venea mereu peste el frica misterioasă. Prin nimic nu se putea scutura de ea și cu cât creștea el, cu atât mai mult se mărea și ea.
În acest timp creștea în Vestul îndepărtat, într-un mare oraș englezesc, un alt copil, în mijlocul unui mediu creștin. În timp ce micul Hsi plângea pentru întrebările lui fără răspuns, acest copil, care era cinci ani mai mic, învăța în poala mamei sale să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, despre Isus, Mântuitorul, Cel care dezleagă enigmele vieții și dă sufletului pace cu Dumnezeu și viața veșnică. După mai bine de treizeci de ani mâna lui Dumnezeu a făcut ca aceștia doi să se întâlnească. În acel vechi oraș chinezesc trebuia Hsi, cel deștept, învățatul căzut în patima opiului, să-l vadă în sfârșit pe David Hill, slujitorul serios trimis de Dumnezeu, pe al cărui chip deja părea să strălucească pacea lui Dumnezeu și dragostea Lui. Dar aceasta încă nu s-a petrecut și încă va dura mult până atunci; vor mai trece mulți ani grei între timp. Dar Dumnezeu pregătea deja de atunci răspunsul la stăruința inconștientă a copilului.
Tânărul Hsi era deja de câțiva ani la școală, când bunul, bătrânul tată, care-și simțea sfârșitul aproape, a socotit că venise timpul să-și însoare fiul favorit. Îi dăduse o educație bună și s-a îngrijit de viitorul lui atât cât a putut de bine. Acum îi mai rămânea să împlinească ultima datorie părintească: să organizeze nunta fiului său în mod tradițional. Mica mireasă era deja de mult aleasă și cu toate că nimeni din familia mirelui, cu atât mai puțin băiatul însuși, n-o văzuse vreodată, totuși au fost schimbate darurile obișnuite, iar hârtiile roșii au fost completate cu grijă, prin care unirea celor doi devenea de nedesfăcut.
În sfârșit, ziua nunții a fost stabilită, iar scaunul miresei împodobit luxos a fost trimis acolo, pentru a aduce în noua ei patrie fetița care plângea. A fost pregătită pentru ea o cameră, ai cărei pereți au fost îmbrăcați cu tapet nou și ale cărei ferestre au fost acoperite cu hârtie nouă (în loc de sticlă). În mijlocul curții, unde se adunase o mare mulțime de oameni, stătea o masă frumoasă cu arborele genealogic și două pahare mici cu vin. După ce trimișii s-au întors și au lăsat jos scaunul miresei, fata tăcută și reticentă a fost dusă de către femei la masa la care stăteau mirele cu tatăl și prietenii lui. Mica siluetă era învăluită de tot și nimic n-o putea determina să-și ridice privirea. Ea a îngenuncheat în fața mesei, a atins pământul de trei ori cu fruntea, pentru a aduce omagiu pământului, cerului și strămoșilor. După ce mirele a făcut același lucru, mireasa a fost așezată la capătul de jos al mesei și i s-a dat un pahar mic cu vin, din care trebuia să guste în timp ce mirele, de pe locul de onoare, bea și el dintr-al lui. Apoi au fost inversate paharele și iar s-a sorbit din ele; cu aceasta actul solemn a fost încheiat. Mica mireasă va fi dusă acum în odaie și sub ochii mulțimii care căsca gura, cumnatele ei i-au aranjat podoaba de pus pe cap și ținuta, așa cum se cuvine unei femei măritate. În timp ce se făceau observații în gura mare despre statura ei, hainele ei, zestrea ei, ea stătea tăcută de tot acolo, cu ochii lăsați în pământ și încerca să-și înăbușe atât râsul cât și plânsul. Între timp, mirele cu tatăl lui și cu oaspeții stăteau la ospățul festiv. Oare se gândea el la copila tânără, a cărei față încă n-o văzuse? A simțit după aceea dorința s-o protejeze și s-o mângâie în singurătatea ei? A trebuit să asculte toate vorbele despre ea. Dar n-avea voie să meargă la ea și a durat mult până ce tradiția i-a permis o convorbire cu ea. Curând tânăra făptură s-a obișnuit suficient cu noile relații, ca să poată participa la treburile casei. Ea îi slujea bărbatului ei și socrilor și încerca să împlinească regulile care erau pentru femei: „Fii totdeauna modestă și respectuoasă în comportare. Dacă ai făcut un bine, nu vorbi despre el; dacă ai făcut un rău, nu-l scuza. Suportă cu răbdare toate batjocurile și toate insultele. Teme-te doar de un lucru: să faci nedreptate. Du-te târziu la culcare și scoală-te la primii zori ai dimineții. Nu refuza să faci niciodată un lucru pentru că este greu și nu face un altul superficial pentru că ți se pare ușor. Fii temeinică în tot ce faci și rezolvă-ți treaba într-o ordine precisă. Fii serioasă și rezervată. Rămâi mereu în disciplină și slujește-ți bărbatul. Ai mare grijă la pregătirea mâncării lui și nu pierde din vedere să aduci la timpul potrivit jertfele poruncite strămoșilor.”
Când a avut loc nunta, Hsi avea 16 ani, iar mireasa era aproximativ doi ani mai tânără. Părea că el ține la ea cu mare dragoste, iar ea a înțeles ce a spus Confucius despre ascultarea femeii: „Femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ea nu poate întreprinde nimic de capul ei. La început trebuie să asculte de tatăl ei, apoi de bărbatul ei. Niciodată nu are voie să îndrăznească să-și impună propria părere. Bărbatul trebuie să conducă, iar femeia trebuie să asculte. Aceasta este relația corectă.”
În vremea aceea tânărul Hsi a intrat la o universitate publică și s-a supus pregătirilor deosebite pentru primul său examen. El l-a luat cu distincție și a bucurat inima tatălui său. Despre anii următori este puțin de spus. Treptat au intervenit schimbări în cercul familiei. Mama murise deja cu ani în urmă și o a doua căsătorie a avut loc. Apoi a murit și tatăl și în sala strămoșilor au fost ridicate panourile lor, iar copiii s-au închinat la ele. Mai târziu moștenirea a fost împărțită între cei patru frați. Cel mai tânăr a primit o casă confortabilă cu moșii și clădiri anexe și a avut înaintea lui perspectiva unei cariere strălucite ca învățat.
Înconjurat de foarte multă fericire și respectat de toată lumea, tânărul Hsi devenea bărbat și câștiga tot mai multă influență în satul lui și în tot districtul. Era deștept și ambițios; ținta lui era să avanseze în lume și să obțină demnitatea de mandarin. Nimeni nu putea bănui că adânc în lăuntrul lui era un dor nepotolit, căci lumea cu toate strălucirile ei n-l putea satisface. Ca în zilele timpurii simțea nevoia să fie dezlegat de tot, de el însuși, de temerile lui, de gândurile la viitor. Dar pe dinafară era un bărbat de caracter și dârz, care, așa cum părea, se consacra întru totul urmăririi planurilor sale. Talentul lui înnăscut de conducător, mintea lui ascuțită și darul lui strălucit de orator l-au făcut curând bărbatul cel mai respectat din tot ținutul și dacă erau cumva certuri de aplanat și situații complicate de soluționat, se adresau lui Hsi. Dar în ciuda tuturor succeselor strălucite, lăuntric nu era nici fericit, nici mulțumit și l-a durut și faptul că a rămas fără moștenitori. La aceasta a contribuit pierderea tinerei lui soții, care după puțini ani a slăbit continuu și a murit. În mâhnirea adâncă de după moartea iubitei lui neveste, Hsi a fost mânat mai mult ca oricând la meditație asupra întrebărilor care i-au apăsat inima deja pe când era copil, când medita la ‚de unde’ și ‚încotro’ și la scopul vieții sale. Studiul științei nu i-a adus niciun răspuns, învățătura lui Confucius n-a potolit setea sufletului său; nici o rază de lumină nu era aici pentru întunericul mormântului, nici o mângâiere pentru biata lui inimă. Într-adevăr, Confucius a marcat în regulamentele sale cele mai minunate idealuri; dar elevii lui au fost nevoiți a recunoaște că era o prăpastie adâncă între principii și împlinirea acestora, iar pe un bărbat ca Hsi, lucrul acesta îl umplea cu o durere profundă. De asemenea, învățătura lui Confucius a lăsat omul total în întuneric cu privire la întrebările cele mai profunde ale existenței. Într-adevăr, ele au dat instrucțiuni în legătură cu îndatoririle oamenilor unii față de alții; dar n-au spus nimic despre legătura lor cu vreo putere superioară, nimic despre o viață după moarte, nimic despre un suflet nemuritor și legătura lui cu Dumnezeu. Dar poate ar putea Hsi să găsească într-o altă religie ceea ce caută? Căci China are trei religii sau, de fapt, o religie de stat, învățătura lui Confucius și trei secte; cea a învățaților (un fel de Confucianism purificat), a budiștilor și a taoiștilor. Când nici budismul, căreia mama lui i-a fost devotată, nu i-a adus nicio satisfacție, s-a îndreptat spre taoism, a cărui învățătură despre sufletul nemuritor l-a atras, căci voia să aibă viață, viață veșnică, care putea birui mormântul și putea ridica sufletul din legăturile pământești. Dar ca mulți înaintea lui, a fost și Hsi dezamăgit și un adânc strigăt de durere a răbufnit din sufletul lui, care niciodată nu auzise cuvântul: „Veniți la Mine, Eu vă voi da odihnă!”
La nici 30 de ani, Hsi s-a îmbolnăvit. Cu toate că o a doua căsătorie părea să aducă o vreme lumină în existența lui, curând l-a cuprins totuși din nou teamă lăuntrică și deznădejdea, cu o nouă forță și l-a doborât de tot la pat. Prieteni buni care l-au vizitat, l-au sfătuit să încerce pipa cu opiu pentru amorțirea durerilor lui. Cu groază a refuzat nefericitul om acest gând; văzuse destul din consecințele îngrozitoare ale fumatului de opiu. ‚Numai foarte puțin, numai un fum’, a șoptit ispititorul. Hsi a cedat; mașinăria de opiu a fost așezată lângă patul lui și n-a durat mult și a ajuns un rob al acestui viciu, care i-a mistuit capacitățile fizice și psihice. Hsi încerca, desigur, să se elibereze, conștient de rușinea în care ajunsese; dar zadarnic. Viciul îl ținea strâns, ca și cu niște gheare lacome; trebuia mereu să întindă mâna după otravă și părea că nu mai trăiește decât pentru opiu. Cu îngrijorare adâncă privea mâhnirea nevestei lui și o deznădejde îngrozitoare punea stăpânire pe el, când devenea deplin conștient de constrângerea lui înfiorătoare. Iar atunci când, ca urmare a unei secete persistente a izbucnit o foamete grea în Shansi, nenorocirea a atins punctul culminant și afară și înăuntru.
Atunci, într-o zi, a venit din orașul P’ing-yang știrea că ar fi sosit acolo doi străini, bărbați tineri, care purtau haine chinezești și voiau să învețe limba. Aceasta era nemaiauzit. Numai o dată au fost văzuți aici doi străini, care au petrecut, în tranzit, o zi în oraș. Dar aceștia doi voiau să rămână. Oare ce să însemne aceasta? Hsi a primit vestea cu nemulțumire și totuși cu mult interes. Se spunea că au vorbit despre închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, care este invizibil și totuși prezent peste tot. Cum se poate așa ceva?” Și cum ar putea El să asculte rugăciuni? Mandarinul orașului era prea ocupat, ca cineva să poată merge la el cu probleme personale. Asemenea învățătură era, desigur, falsă și nebunească; dar religia proprie era mai bună? De câte ori n-a văzut și el în ultima vreme, că oamenii, când în ciuda rugăciunilor și a jertfelor insistente încă tot n-a venit ploaia, și-au luat idolii din templu și i-au aruncat în soarele arzător, ca să învețe să cunoască ei înșiși starea lucrurilor și nevoia. Dar când nici aceasta n-a folosit la nimic, a trebuit și Hsi să-și dea seama că ei sunt neputincioși, că sunt doar imagini deșarte. Oare nu existau, totuși, puteri superioare? – Ah, dacă ar fi adevărat, cum au povestit străinii, că inima Dumnezeului celui mare este plină de dragoste pentru oameni, că oricine se poate apropia de El și că poate fi sigur că va fi ascultat! Cer n-ar da Hsi pentru o asemenea credință!
Către Anul Nou, când foametea a atins punctul ei culminant, Hsi a auzit că străinii s-au mutat spre sud și că au relatat despre nenorocirea îngrozitoare pe care au văzut-o. O mare parte a populației murise din lipsă de hrană. Într-adevăr, a venit vestea că stăpânirea a început să împartă alimente, după ce au fost trimiși bani din Vest. Dar până în provincia Shansi încă nu ajunsese niciun ajutor și Hsi știa că în noul an vor muri mase și mai mari de oameni, dacă nu va fi adusă curând alinarea suferinței.
Între timp, tinerii misionari englezi au ajuns pe coastă. Raportul lor a stârnit cea mai adâncă milă. Fuseseră ceruți telegrafic bani din Anglia, iar unul dintre cei doi s-a întors pentru a împărți alimente. Împreună cu el era un misionar mai în vârstă, David Hill; acesta era acum în drum spre P’ing-yang și se apropia timpul când el și Hsi trebuiau să se întâlnească. Cei doi străini au fost primiți cu sentimente împărțite. Majoritatea poporului și împreună cu ei mandarinii erau recunoscători pentru darurile pe care le-au adus. Dar învățații erau nemulțumiți că s-a permis străinilor să locuiască printre ei. În spațiile nefolosite ale templului lui Buddha au fost alese camerele cele mai bune și pregătite pentru primirea celor doi misionari. Au ajuns la sfârșitul lui mai și curând au câștigat încrederea băștinașilor, căci purtau haine chinezești, cunoșteau tradițiile și obiceiurile țării și au salvat sute de la pieire, prin alimentele pe care le-au împărțit. Ei erau sprijiniți de misionari în orice privință și în decursul verii li s-a pus la dispoziție o locuință confortabilă, care a devenit prima casă creștină, primul stabiliment de misiune din partea de sud a provinciei Shansi. Râuri de binecuvântare au pornit din această localitate; căci prin munca începută aici, au fost câștigate sute de suflete pentru Isus. Cei doi prieteni lucrau cu devotament neobosit pentru Domnul lor, Care le-a dat făgăduința și însărcinarea: „Vă voi face pescari de oameni.”
Hill avea pe inimă să ajungă pe cât posibil la toate sufletele și avea impresia că trebuia să se întâmple ceva deosebit pentru a trezi interesul celor învățați, care încă stăteau rezervați față de munca lor, cu neîncredere și împotrivire. Atunci i-a venit ideea să dea premii pentru cele mai bune tratate pe teme creștine. Numai cei învățați puteau să participe la concurs; iar studiul necesar pentru pregătirea temei, obliga concurenții să mediteze asupra lucrurilor dumnezeiești. El știa că la începutul toamnei învățați din toate părțile țării vor veni în capitală, ca prin susținerea unui alt examen, să obțină un rang mai înalt. Această ocazie favorabilă nu trebuia să treacă nefolosită. Cu ajutorul prietenului său, Hill a pregătit repede diferite tractate, care trebuiau puse alături de o invitație tipărită, la concurs. La jumătatea lui septembrie 1879 învățații s-au revărsat într-acolo și cu toate că numărul lor a fost redus prin foamete, totuși la examen au participat 6-7000. Când după trei zile, obosiți de muncă, au părăsit marea sala de examen, stăteau pe drumul care duce spre poartă doi europeni în haine chinezești, care înmânau fiecăruia câte un pachețel cu foi diferite. Învățații surprinși primeau politicos darul, unii chiar păreau a fi bucuroși și recunoscători. Puțin bănuiau acești domni, câtă nădejde plină de dor și ce dorință profundă umplea inima misionarilor care stăteau așa de liniștiți acolo; ei nu știau câtă rugăciune se înălțase cu mult înainte, ca Dumnezeu, Domnul, nu numai să salveze pe unii dintre ei, ci aceștia, apoi, să poată fi folosiți și ei spre mântuirea altora.
Dar „aceștia sunt toți băieții?” Nu, omul potrivit, pe care voia Dumnezeu să-l ungă, nu era printre învățați. Unul dintre ei, din sudul provinciei, nu venise. Interesul său pentru studii literare treptat a dispărut de tot. Un sclav al opiului, lipsit prin boală și deznădejde de toată elasticitatea spirituală, - nimeni nu părea să fie mai departe de binecuvântarea Evangheliei ca Hsi din Tshang. El abandonase acum de tot căutarea adevărului, care în anii timpurii fusese atât de puternică în el și nu-l cuprindea nici cea mai slabă dorință de a cunoaște noua religie, care venise atât de aproape de el. Da, îi ura pe străini și credea toate grozăviile care se povesteau despre ei. Dacă i-ar fi văzut pe misionari la intrarea în sală, ar fi trecut pe lângă ei plin de dispreț și cu siguranță ar fi fost de ajuns o privire spre fața lui dură, care purta urmele evidente ale viciului opiului, pentru a le lua orice nădejde a posibilității unei salvări pentru el. Dar între miile de învățați din Shansi tocmai el era omul pe care voia Dumnezeu să-l salveze și să-l binecuvânteze și peste care El voia să toarne uleiul ungerii Duhului Său. Fie că Hsi a venit sau nu la examen, năvodul aruncat aici trebuia să-l prindă; căci căile lui Dumnezeu sunt minunate și Lui nimic nu-i este cu neputință.
Examenul trecuse. Mulțimea învățaților s-a întors în țară și peste tot se vorbea despre străinii care au pus premii așa de valoroase pentru cea mai bună lucrare. Chiar dacă demersul lor a fost privit cu mare neîncredere, totuși un număr de bărbați a decis să participe la concurs.
‚Frate Hsi’, a strigat într-o zi un învățat chinez. ‚Unde ești? Vino și privește aceste foi. Tu ești exact omul pentru tratate literare; aceasta este o bună ocazie pentru tine să arăți ce poți și să câștigi bani.’
‚Ce s-a întâmplat?’ a răspuns învățatul și venea încet încoace din ultima cameră, ieșind din miasma puternică a opiului. ‚Ce s-a întâmplat? Aduci vești de la examen? ‚Bineînțeles, Hsi! Unii l-au luat cu cinste și au primit decorații mari. Dar privește aceste hârtii pe care le-au adus; citește-le și spune-ne ce părere ai despre ele.’ Așa că Hsi a citit vecinilor uimiți, care veniseră cu el în cameră, cu voce tare, accentuată, următoarele:
„Pentru că dorim să facem foarte limpede și inteligibil drumul spre cer, am pus șase întrebări și rugăm prea supus pe învățații provinciei Shansi, să ne împărtășească gândurile lor asupra acestora, dezbătând fiecare temă într-un studiu separat:
4. Unde este izvorul adevăratei învățături sau calea cea dreaptă?
5. Cum se face îmbunătățirea inimii?
6. Ce părere aveți despre rugăciune?
7. Răsplătirile și pedepsele divine.
8. Este permis să ne facem imagini ale lui Dumnezeu?
9.
Cum poate fi suprimat viciul fumatului de opiu?
Misionarul englez Li.”
Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu
Misionarul englez Li.”
O listă cu premiile stabilite, din care primul se ridica
aproximativ la 140 mărci și diferite tractate creștine care tratau temele
amintite, au fost alăturate textului. Cititul a fost de multe ori întrerupt prin
exclamații și mai ales ultima temă a găsit o aprobare generală. ‚Aceasta este o
temă pentru tine, Hsi’, a remarcat unul cu o figură batjocoritoare. ‚Dar de ce
să scrii numai despre o singură temă? Doar sunt stabilite patru premii, Scrie un
studiu pentru mine și unul pentru tine.’ ‚Și pentru mine unul.’ A strigat un
altul. ‚Aceasta pare să fie o ocazie excelentă de a câștiga banii străinilor’, a
zis omul care adusese hârtiile. ‚Dar ce părere ai despre vrăjitoriile lor? Toată
treaba aceasta este ciudată. Nu te temi că ajungi sub vreo influență magică,
dacă intri în relații cu ei?’
Îndelung și cu grijă a citit Hsi hârtiile iar și iar. Era ceva
neobișnuit la mijloc; dar nu putea descoperi ce era. Întrebările păreau așa de
normale și simple și trebuiau să stârnească mare interes. De multe ori a auzit
despre străinul Li, care locuia numai la două mile depărtare de el. Bineînțeles,
relatările despre el erau foarte contradictorii. Unii povesteau că face mult
bine, în timp ce alții susțineau exact contrarul. Dar, în orice caz, nu era
deloc nevoie să vină în contact personal cu străinii. Nu putea dăuna să studieze
și să scrie liniștit în propria lui cameră. Astfel s-a copt treptat în Hsi, în
ciuda mizeriei sale trupești și morale, decizia de a participa la concurs. Acum
urma o cercetare zeloasă a textelor creștine însoțitoare. Părea că-l învăluie
ceva din entuziasmul de altădată pentru studiu și cu cât citea mai mult, cu atât
creștea interesul lui. De-ar fi auzit asemenea învățături pe vremuri, toată
viața lui ar fi fost alta. Dar acum normal că nu mai era posibilă nicio
întoarcere, chiar dacă noua învățătură ar fi adevărată. Era destul de simplu de
vorbit despre calea cea dreaptă și despre îmbunătățirea inimii; dar cine ar
putea ajunge în realitate la țintă? Rugăciunea ar fi, desigur, foarte bună
pentru aceia care aveau trecere pe lângă idoli; poate ar fi fost în stare prin
aceasta să scape de iad și să dobândească slava cerului. Dar pentru el, ruinatul
fumător de opiu, nu mai era nici o nădejde, nici în lumea aceasta, nici în
cealaltă. Chiar dacă ar exista într-adevăr o forță care ar putea elibera un om
din încătușarea viciului și i-ar face posibil începutul unei vieți noi, atunci
cel puțin nici el, nici altcineva din ținut n-au auzit despre ea.
Între timp David Hill s-a întors din nou în casa lui din
P’ing-yang și acum punea zelos în ordine premiile promise. 120 de lucrări
sosiseră din toate părțile provinciei. Acestea au fost citite întâi de învățați
chinezi competenți, care le-au ales cu grijă pe cele mai bune și i le-au
prezentat lui Hill. Când a fost făcut cunoscut rezultatul final, Hsi a aflat
spre bucuria lui că a câștigat trei premii.
Dar acum banii trebuiau luați în primire. Hsi era ferm hotărât
să nu ajungă în contact direct cu străinii și de aceea l-a rugat pe fratele
soției sale, să-l însoțească în călătoria la P’ing-yang. Aici acesta trebuia să
intre în casa misionarului și să ia argintul, în timp ce Hsi urma să-l aștepte
la o oarecare depărtare. Zis și făcut. Amândoi bărbații au mers în oraș, iar
Liang, cumnatul, a intrat în casa străinului. David Hill s-a bucurat că venise
câștigătorul premiului și a ieșit afară ca să-l salute politicos. El citise cu
mare interes lucrarea excelentă și dorea mult să aibă o convorbire cu autorul.
Dar de îndată ce l-a zărit pe tânărul țăran, a știut că era vorba de o eroare.
‚Am onoarea să vorbesc cu învățatul Hsi?’ a întrebat el prietenos. ‚O, nu,’ a
replicat bărbatul cel tânăr; ‚sărmanul meu nume este Liang. Am venit din
însărcinarea cumnatului meu, pentru a lua în primire premiul lui.’ ‚Domnul meu’,
a sunat răspunsul neașteptat, ‚ banii nu pot fi predați decât autorului
personal; am deci rugămintea ca acesta să se deranjeze personal până la mine.’
Cu toate că Hsi a fost foarte neplăcut impresionat de această
știre, a trebuit totuși să se decidă să intre în casa străinului. Într-o
oarecare măsură liniștit că un chinez prietenos i-a deschis ușa, a pășit în
camera de primire, a acceptat ceașca de ceai oferită, a dus-o chiar la buze, dar
nimic nu l-a putut determina să bea vreo picătură din ea. Apoi, pașii care se
apropiau i-au atras atenția. Un bărbat destul de înalt, slab, în haine
chinezești a intrat în cameră. Hsi a auzit pe cineva spunând: ‚Profesorul Li.’
Hsi s-a ridicat imediat și a mers în întâmpinarea străinului până la jumătatea
camerei, cu o plecăciune adâncă, fără a îndrăzni, totuși, să-l privească pe
temutul om. Hill i-a întors plecăciunea politicoasă și l-a rugat insistent să
ocupe locul de onoare, în timp ce el se așeza la capătul de jos al mesei. Vocea
prietenoasă a făcut impresie asupra lui Hsi, iar când misionarul s-a întors ca
să toarne ceai proaspăt pentru musafirul lui, a îndrăznit, în sfârșit, să-l
privească. Ani de prejudecăți și toate suspiciunile s-au topit ca zăpada în
soarele de primăvară, când a privit chipul plin de pace, luminos al lui David
Hill. Mai târziu, Hsi a spus odată despre acel moment: ‚O privire, un cuvânt, a
fost destul. Cum lumina zilei izgonește întunericul, așa a împrăștiat prezența
lui Hill zvonurile nebunești pe care le auzisem despre el. Toată teama mea
dispăruse, sufletul meu era liniștit. Am privit în ochii lui prietenoși și m-am
gândit la cuvintele: dacă inima unui om nu este cum trebuie, lucrul acesta se va
putea citi în ochii lui. Această față îmi spunea că mă găseam în prezența unui
om sincer, bun.’
Așa au fost făcuți cei doi să se întâlnească. În sfârșit stăteau
unul lângă altul: elevul lui Confucius și slujitorul lui Dumnezeu, a cărui
întreagă inimă dorea să conducă acest suflet la Isus. El și-a exprimat
aprecierea favorabilă asupra lucrărilor excelente. După ce a fost băut ceaiul, a
luat banii și i-a dat lui Hsi, care i-a luat în primire cu asigurări repetate
ale nevredniciei sale și s-a pregătit apoi imediat de plecare. Hill era destul
de înțelept pentru a nu-l reține. Și nici n-a pomenit nimic despre o revedere,
în timp ce își lua prietenos rămas-bun. Foarte bucuros pentru marea sumă de
bani, Hsi s-a grăbit acasă, iar ai lui au fost bucuroși să-l vadă din nou acasă.
În timpul zilei următoare, Hill a stat mult în rugăciune
înaintea Domnului. Apoi, într-o dimineață, a apărut un străin în satul Tshang și
a întrebat de Hsi. Era primul elev și prietenul lui Hill, Song, care i-a
împărtășit învățatului uimit, că misionarul dorea să-i vorbească într-o problemă
importantă. Hsi s-a așternut imediat la drum; invitația îi plăcea, iar de data
aceasta nu-i era frică. După un salut politicos, Hill i-a spus că are nevoie de
ajutor pentru lucrările și studiile lui creștine și a încheiat cu vorbele:
‚Domnule Hsi, vreți să fiți profesorul meu?’ Desigur, cu plăcere.’ a replicat
învățatul bucuros. ‚Sunt pregătit să vin la dumneavoastră, dacă rudele mele nu
au nimic împotrivă.’ Dar acestea aveau, normal, multe de obiectat și nu voiau să
audă nimic despre propunere. Cum? El să devină profesorul unui străin, să-i
citească cărțile, să locuiască în casa lui și să-l ajute la lucrurile lui
tainice? Nu, era nemaiauzit. Așa că domnul Hill a trebuit să fie anunțat că
soția și soacra lui Hsi nu vor să-și dea acordul.
Dar cât de mare a fost mirarea lui Hsi și a familiei sale, când
domnul Hill a trimis un mesaj politicos cu conținutul că el va purta de grijă
doamnelor și va avea în vedere bunăstarea domnului Hsi și că el acum nu dorește
ca domnul Hsi să vină în casa lui. Acest răspuns a venit foarte neașteptat și a
distrus aproape toate prejudecățile. Dacă străinul avea atâta înțelegere pentru
ceea ce este drept și bun, atunci nu putea fi așa de rău. De aici înainte Hsi a
reușit curând să obțină consimțământul celor două femei. Dar i-au smuls
promisiunea de a se întoarce după zece zile și i-au spus că dacă atunci nu vor
fi vizibile la el schimbări în rău, ele nu vor mai avea obiecții.
Astfel s-a petrecut lucrul neașteptat, aproape de necrezut, Hsi
s-a mutat la David Hill. Istețul învățat, acest fumător de opiu, cu tot trecutul
lui trist și întunecat, cu dorurile lui nepotolite, cu încătușările lui – el
venea acum pentru prima dată sub influența prezenței unui creștin adevărat și
devotat, care umbla pe urmele lui Hristos. – Viața din căminul liniștit și
prietenos a făcut de la început impresie puternică asupra lui Hsi. Fără a fi
indiscret, observa totuși tot ce se petrecea. Ce-i drept, nu lua parte la
rugăciunile de dimineață și de seară, pentru că privea disprețuitor, de sus la
oamenii inculți care se adunau acolo. Când nu studia cu Hill sau nu îi instruia
pe vizitatorii din camera de primire, majoritatea timpului îl petrecea cu
fumatul și cititul, în camera lui. El nu bănuia cu cât interes și cu câtă
mijlocire îl înconjura permanent prietenul creștin. După zece zile Hsi s-a
întors acasă, potrivit promisiunii sale. Pentru că n-au fost observate la el
schimbări păgubitoare și nici nu s-au găsit în hainele lui nici un mijloc de a
vrăji sau altceva suspect, i s-a permis curând să-și împlinească dorința și să
accepte din nou îndatoririle care îi deveniseră dragi.
Hill se ruga acum mai mult ca oricând pentru convertirea
profesorului său. Dar cu el vorbea puțin despre acest lucru. El avea încredere
în puterea unui alt glas, care vorbea în aceste zile învățatului mândru. Pe masa
din cămăruța lui Hsi se afla un Nou Testament. El trebuia să-l
aibă pentru răsfoit, pentru că Hill în studiile lui făcea
mereu referiri la această Carte. Dar oare numai de aceea lua Cartea atât de des
în mână? De ce stătea ore întregi aplecat deasupra ei, uitând de toate
celelalte? Era mai mult decât o carte pentru el, devenise revelarea lui
Dumnezeu, care îi spunea toate acele lucruri după care inima lui tânjise cu dor
fierbinte timp de mulți ani. Treptat, în timp ce citea, viața lui Isus a devenit
pentru el o realitate minunată. Începea să înțeleagă că marele Răscumpărător n-a
fost numai om, ci Dumnezeu, Dumnezeu Însuși, care a luat chip de om, dar fără
păcat. Toate îndoielile au dispărut. Dorința veche, nestinsă l-a cuprins iar,
dorința eliberării de păcat, de propriul lui „eu”, de teama morții și un dor
profund de lumină asupra viitorului tainic i-au străpuns inima. Pe deasupra i-au
devenit tot mai insuportabile povara vinei sale, chinul conștiinței și
conștientizarea că zăcea în legăturile indisolubile ale opiului. În sfârșit,
când sentimentul nevredniciei i-a devenit mai copleșitor ca oricând, a căzut
într-o seară în genunchi și a citit în adâncă umilință istoria sfântă a
suferințelor lui Isus, moartea și învierea. Atunci a început să-i devină clar că
suferința acestui minunat Isus este în legătură cu
el, cu
păcatul și cu nevoia lui. Când a ajuns la textul despre grădina care se numea
Ghetsimani, inima lui ferecată s-a deschis. Prezența lui Dumnezeu l-a umbrit și
era ca și când ar fi auzit strigătul Răscumpărătorului: „Sufletul Meu este
întristat de moarte.” În inima lui a apărut minunata revelație: El mă iubește și
S-a dat pe Sine Însuși pentru mine. Duhul Sfânt a venit peste el, iar el s-a
predat deplin și fără rezerve Răscumpărătorului lumii, Dumnezeului și Domnului
său. Cuvintele nu pot descrie lucrul acesta. Minunea cea mare se petrecuse. Isus
cel viu era prezent în încăperea liniștită; inima lui emoționată a atins cu
credință deplină poala hainei Lui și s-a tămăduit. Sufletul lui a fost salvat.
Cu lacrimile șiroind, omul salvat, născut din nou, stătea în genunchi înaintea
Domnului său, lăudându-L. Era singur cu Dumnezeu lui.
Apoi a făcut o altă experiență minunată. Cum odinioară Isus
personal i s-a revelat lui Saul din Tars, când a văzut strălucind o lumină, prin
care pentru el s-au stins pentru totdeauna toate celelalte lumini, tot așa a
avut și Hsi în primul ceas al noii sale vieți, o revelație a Mântuitorului
înviat. Ce-i drept, n-a văzut o statură vizibilă; dar pe când stătea așa
îngenuncheat în camera liniștită, i-a fost descoperit așa de minunat, prin Duhul
Sfânt, Isus personal, Cel viu, Cel prezent, încât toată viața lui de mai târziu
a stat sub influența acestei întâlniri dumnezeiești. El L-a recunoscut aici nu
numai ca pe Mântuitorul lui, ci și ca pe Stăpânul și Domnul lui. La certitudinea
care l-a făcut fericit: El m-a răscumpărat, s-a adăugat recunoașterea și mai
minunată: sunt proprietatea Lui pentru timp și veșnicie, ca de acum înainte să
trăiesc pentru El și să-I slujesc. Cele vechi s-au dus, toate lucrurile s-au
făcut noi. Hsi și-a părăsit în acea seară camera ca un înviat în Hristos; o
viață nouă stătea înaintea lui.
Radiind de fericire, Hsi s-a dus la Song, ca să povestească ce a
făcut Isus pentru el. Ce schimbate erau acum sentimentele lui față de omul
bătrân, pe care înainte îl evita pentru că era neînvățat și creștin! Însuflețit
de dorința de a-L mărturisi pe Isus acum și public, l-a rugat pe Hill, prin
Song, să-l primească în adunarea credincioșilor. Mare a fost dezamăgirea lui,
când cel trimis s-a întors cu rugămintea să mai cumpănească problema și să nu
facă un pas pripit. ‚Spune-i domnului Hill că acum mă închin lui Dumnezeu ca
Tatălui meu în Isus Hristos, pentru că El mi s-a descoperit în Cuvântul Său prin
Duhul Sfânt. Recunosc că sunt un păcătos și că am meritat osândă veșnică. Dar
știu, de asemenea, că Isus a iertat vina mea, că El a dobândit pentru mine și
mi-a dat mântuirea deplină și viața veșnică.’ Astfel i-a răspuns Hsi domnului
Hill. Dar Hill l-a rugat încă o dată, acum personal, să mai verifice câteva
săptămâni serioasa problemă. Dar când Hsi a ripostat trist, aproape plin de
reproș: ‚De azi și până la moarte, da, până în veșnicie, niciodată, niciodată nu
mă voi mai lăsa de Isus’, atunci Hill nu s-a mai opus; căci și-a dat seama că
Dumnezeu Însuși Își făcuse lucrarea cu și în acest bărbat. Așa că Hsi a fost
acceptat în adunare și începând de atunci a putut să aibă parte de
binecuvântarea părtășiei copiilor lui Dumnezeu.
Dar n-avea să umble mult timp în lumina neîntunecată a soarelui;
curând calea lui a trebuit să treacă prin umbra morții. Satan era pregătit să
folosească toate mijloacele pentru a recâștiga prada smulsă de la el.
Curând după convertirea sa, lui Hsi i-a devenit clar că ar
trebui să renunțe la fumatul de opiu. Deja de mult își dorea să se elibereze de
această înlănțuire. Dar el n-a fost niciodată legat cu lanțuri. Dar acum
situația era altfel; el era proprietatea lui
Isus;
și el știa ce a cerut Mântuitorul lui de la el, știa că El putea să-i dăruiască
și înfăptuirea. În orice caz, el trebuia imediat, de tot și pentru totdeauna să
rupă cu păcatul.
Atunci a intervenit vrăjmașul. S-a iscat o luptă îngrozitoare și
ceea ce a îndurat Hsi în acele zile, vorbele nu pot să descrie. Dorința
mistuitoare după opiul obișnuit i-a cutremurat trupul; apă i-a șiroit din ochi;
o epuizare groaznică l-a copleșit; amețeală și frisoane, dureri mari și sete
arzătoare l-au chinuit într-un mod îngrozitor. Șapte zile aproape nu s-a atins
deloc de mâncare și nu putea găsi odihnă nici culcat, nici șezând. O frică de
moarte aproape insuportabilă l-a cuprins și pe lângă aceasta știa că doar câteva
fumuri din pipa de opiu l-ar transfera în vise plăcute. Dar a rezistat în
puterea lui Dumnezeu, iar mijlocirea prietenilor lui l-a înconjurat. La urmă a
venit peste el ca o revelație, că temerile prin care are de trecut nu provin
numai din starea fizică, ci că o putere dușmănoasă stă în spatele lor. În
suferința lui, Hsi a devenit tot mai conștient de prezența și puterea lui satan,
care amenința să-l învingă. Dar bărbatul neajutorat s-a bazat cu toată energia
pe Dumnezeu și a dus lupta în puterea Mântuitorului său. Agățându-se tare de EL,
își aducea adversarul în fața lui Dumnezeu și îi striga într-una: ‚Satan, ce
poți tu să-mi faci? Viața mea este în mâna lui Dumnezeu. Am abandonat opiul și
prefer să mor, decât să slujesc în continuare păcatului!’ În ceasurile
suferințelor celor mai mari era auzit frecvent suspinând tare: ‚Chiar dacă ar
trebui să mor, totuși nu mă voi mai atinge niciodată de opiu. Doamne Isuse,
ajută-mă să biruiesc!’
În sfârșit, după zile lungi și neliniștite, privirile lui au
căzut pe Biblia deschisă la Ioan 14 și au rămas agățate de cuvântul
„Mângâietor”. Când a citit mai departe, a ajuns la convingerea că numai prin
Duhul Sfânt a putut fi biruită puterea vrăjmașului. El n-a înțeles prea mult
din aceasta, dar a stăruit către Domnul să-l umple cu Duhul Sfânt și să-l lase
să aibă parte din belșug de sprijinul Duhului Sfânt. Și a primit un răspuns
minunat. Un torent de viață părea să-i inunde trupul, teama și lupta au încetat
și pacea i-a umplut inima. ‚Ceea ce oamenii și medicamentele n-au putut, a făcut
Dumnezeu’, relata el însuși. ‚Începând din acea clipă, trupul meu a fost
vindecat. Și de atunci știu că fără credința vie în Isus, Fiul lui Dumnezeu,
este imposibil să rupi cu viciul opiului.
Minunat de repede s-a dezvoltat viața nouă în Hsi, după acea
luptă decisivă. Lung fusese timpul de pregătire, dar apoi el a învățat și a
experimentat adesea în puține ore, ceea ce alții află abia după ani.
Începând de atunci Hsi a ajuns la certitudinea că Dumnezeu vrea
să-l folosească drept unealtă în munca printre compatrioții lui; dar încă nu
vorbea despre slujba deosebită la care l-a chemat Domnul. În sentimentul
nevredniciei lui voia să aștepte liniștit până, poate peste ani, Dumnezeu îi va
arăta limpede planurile Lui.
Era înainte de toate dorința lui, să vestească în patria lui că
a fost salvat prin harul lui Dumnezeu. El a obținut un scurt concediu și s-a
grăbit spre satul lui, Tshang. La vizitele de mai înainte a fost mereu salutat
cu multă bucurie; acum era altfel. S-a văzut imediat că s-a petrecut o schimbare
în el și s-a crezut că era vrăjit. Și încetase să fumeze opiu! Aceasta era
nemaiauzit, ca un om să fie eliberat după atâta timp de acest viciu! Străinul
trebuie să fie cu siguranță un vrăjitor. Zadarnic s-a chinuit Hsi să le explice
rudelor sale, că puterea lui Dumnezeu l-a dezlegat și l-a salvat prin Isus
Hristos. Cu cât mărturisea mai mult despre Isus cel viu, cu atât mai agitați și
mai supărați deveneau ei. Iar când le-a spus chiar, că idolii trebuie
îndepărtați, atunci indignarea și mânia lor n-a mai cunoscut margini.
Dar Hsi a insistat cu mare hotărâre, ca propria lui casă, cel
puțin pe dinafară, să fie curățată de urmele idolatriei. Foarte prietenos și cu
dragostea a încercat să le explice motivele sale, soției și bătrânei lui soacre;
dar i s-a răspuns cu ocări și reproșuri, așa încât a hotărât să mai aștepte
răbdător o vreme. În acest timp, soția lui își dădea seama tot mai mult, ce
schimbări avantajoase se petrecuseră în înfățișarea și ființa bărbatului ei.
Niciodată nu l-a cunoscut așa de politicos și iubitor, așa de liniștit și
prietenos; cu siguranță că se petrecuse ceva foarte ciudat. Astfel că furtuna
s-a potolit treptat, cu toate că nu era totul aplanat. Dar Hsi a putut
nestingherit să ia toți idolii și să-i ardă. Apoi s-a întors din nou în oraș,
încredințându-și casa și familia în paza Dumnezeului celui viu.
Apoi au urmat două luni liniștite și fericite, în timpul cărora
Hsi a rămas ca profesor în casa misionarului. Dragostea lui pentru Hill creștea
zilnic și lucrul acesta făcea ca acela să aibă o foarte benefică influență
asupra lui. Fericirea părtășiei profunde a fost tulburată numai de vestea că
prietenul lui va trebui să-l părăsească în curând și că apoi, probabil, pe
pământ n-o să se mai revadă.
Dar ceasul despărțirii s-a apropiat prea repede. Primăvara
venise și abundente câmpuri cu cereale promiteau o recoltă bogată. Foametea
trecuse. Veneau misionari și mii de Biblii au fost răspândite în Shansi. Suflete
au fost salvate și puteau arăta altora calea spre viață. A fost aprinsă o
lumină, care nu mai trebuie să se stingă niciodată. Munca de pionierat a lui
David Hill fusese făcută. După o absență de doi ani, el s-a întors din nou la
stabilimentul misiunii sale, la Hankau, în centrul Chinei. Și pe cine l-a
destinat Domnul să muncească în continuare în lucrările începute? Putem spune că
Hsi, pe care l-a atras la El pe căi așa de minunate, ar trebui să aibă o parte
însemnată în această lucrare. Așa că Hsi stă încă pe ogorul care arată alb și
copt pentru recoltat. Harul Domnului să fie cu el!
Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu