joi, 8 iunie 2017

Cum a venit la Mantuitorul un medic iudeu


Dr. M. R. s-a născut la Londra, din părinți bogați. Părinții lui erau oameni foarte drepți, dar cărora le lipsea orice dorință religioasă mai intimă și care, de aceea, practicau toate obiceiurile poporului lor, fără a se mai interesa de însemnătatea lor. Fiului lor foarte talentat i-au dat o educație bună și n-au precupețit nici un mijloc ca să-l formeze să devină un bărbat capabil. Nu este de mirare că tânărul R. s-a adâncit în hățișurile iudaismului modern și în cele din urmă a devenit un sceptic absolut, care explica fiecare revelație ca fiind invenția preoților deștepți. Cu toate acestea, purta în inima lui pustiită ca pe o moștenire tristă a strămoșilor lui, o ură foarte neobișnuită față de religia creștină și revărsa peste tot ce stătea în legătură cu aceasta, causticitatea amară a batjocurii lui tăioase. El a studiat medicina și credea că poate, ca naturalist cu atât mai mare dreptate, să privească de sus ‚superstiția’, de care se credea înconjurat din toate părțile în creștinism.

Dar Dumnezeu s-a gândit la sufletul tânărului bărbat și i-a atins trupul. Dr. R. a trebuit să recunoască el însuși, după unele împotriviri, că la el s-au instalat, foarte curând, fără îndoială, simptomele groaznicei boli de plămâni. Nefericitul bărbat a devenit tot mai bolnav și tot mai bolnav, așa că a fost sfătuit pentru o călătorie pe mare și o ședere mai lungă în clima italiană mai caldă. Numai că era prea târziu. Unei scurte înflăcărări a forței vitele în declin, i-a urmat o și mai rapidă decădere a puterilor. În cele din urmă medicul n-a mai putut să-și ascundă, că în curând va trebui să moară din cauza celei mai severe boli. Deoarece credea că odată cu moartea încetează orice existență personală, nu l-a zbuciumat gândul la ea în mod deosebit; i se cuvenea, după cum credea, doar o capitulare liniștită în fața inevitabilului. Numai o dorință îi umplea sufletul și anume, dorința fierbinte de a putea muri în sânul familiei sale. ‚Acasă! Acasă!’ Așa răsuna în inima lui fără încetare.

El urma să ajungă acasă, dar într-un sens superior.

În căutarea unei ocazii potrivite pentru călătoria spre casă, a găsit o corabie cu destinația recentă spre Londra, sub pavilion englezesc, care stătea pregătită de plecare în portul Napoli. Numai în câteva zile ancorele au fost ridicate, iar corabia a pornit spre patrie.

Căpitanul E., un marinar încercat și în același timp un creștin credincios, privea cu milă profundă simptomele clare ale morții pe fața palidă și înfățișarea ruinată a tânărului medic. Inima îl îndemna să se apropie de tânărul bărbat căruia îi era așa de dor de patria pământească și să vorbească cu el despre patria veșnică. Dar el știa că și aici este valabil să te supui călăuzirii lui Dumnezeu și de aceea L-a așteptat pe El.

Numai câteva zile a putut domnul R. să rămână pe punte, ca să savureze aerul proaspăt al mării. O oboseală de moarte l-a silit să-și caute patul din cabina lui. Pe când zăcea acolo singur, departe de ai lui, fără părinți și frați, chiar fără nici un prieten, iar glasul inimii lui îi spunea: trebuie să mori! Să mori! -, atunci îl cuprindea adesea sentimentul de mâhnire al singurătății lui și a unui pustiu și gol lăuntric, împotriva cărora frazele goale ale filozofiei lui nu-i ofereau niciun fel de ajutor. Nu mai reușea să fie lăuntric așa de liniștit cum părea pe din afară. Resemnarea afișată de el devenea tot mai mult o simplă mască.

Atunci a pășit căpitanul E. la patul muribundului. Credinciosul creștin simțea că acum trebuie să vorbească și a început să discute cu pasagerul lui, despre starea lui lăuntrică. Dar lucrul acesta i s-a părut sărmanului om ca un atac viclean, căruia i-a opus toată mândria filozofiei sale și pe care, de aceea, l-a respins cu dispreț arogant. Când căpitanul nu s-a dat bătut imediat, ba chiar a rostit Numele Mântuitorului, atunci s-a aprins în flăcări vii toată mânia israelitului bolnav, așa că L-a înjurat pe „Nazarinean” cu vorbe de ocară. Astfel că zăcea fără nădejde pentru timp și veșnicie.

Puterea mijlocirii

Dar dragostea divină crede și nădăjduiește totul, cum și tolerează totul. Căpitanul E. știa ce i-a rămas de făcut. A mers în cabina lui și s-a rugat pentru sufletul muribundului, s-a rugat cu dragoste arzătoare, în credință tare. Oare să nu audă Dumnezeu pe alesul Său? „Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”, a spus chiar El, Răscumpărătorul. Din cabina lui, căpitanul nostru s-a dus iar în cabina muribundului; acolo a îngenuncheat și s-a rugat o rugăciune a credinței, care poate muta munții. Atunci tânărul israelit s-a mai liniștit, așa că a ascultat cuvintele căpitanului în tăcere și cu atenție, da, în cele din urmă a constatat că i s-a citit din Vechiul Testament, dar anume doar din Vechiul Testament. Căpitanul E. și-a luat Biblia și a citit din Isaia 53, despre „Cel mai disprețuit și mai părăsit de oameni”, care „era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”, despre Mielul care pentru noi a fost „dus la măcelărie, peste care a căzut pedeapsa noastră, ca noi să avem pacea și prin rănile Lui să fim tămăduiți.” Atunci s-a topit gheața care a blindat mulți ani sufletul sărmanului tânăr; muribundul a început să plângă ca un copil. Lacrimilor sentimentului de iritare i-au urmat curând lacrimile căinței, mărturisirea smerită a credinței și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere. „Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3,8) Căpitanul a explicat mai târziu că întoarcerea acestui israelit a fost cea mai mare minune a harului divin, pe care el a fost învrednicit vreodată s-o vadă. El și-a amestecat lacrimile cu cele ale muribundului și și-a petrecut tot timpul la el, atât cât i-a permis obligația lui de marinar. Încă de multe ori i-a citit din Noul Testament, în timp ce necredinciosul de altădată stătea cu privirea agățată de buzele lui și bea cu sufletul însetat din apa vieții. De multe ori îl ruga: ‚Haideți, scumpe căpitan, mai citiți o dată capitolul acesta frumos!’ Astfel s-au scurs încă un șir întreg de zile, în timpul cărora muribundul a decăzut trupește tot mai mult, dar lăuntric se întărea și devenea ca transfigurat. Dacă înainte necredința lui a avut un caracter extraordinar, tot așa era acum puterea credinței lui și bucuria lăuntrică a inimii lui în Isus, Răscumpărătorul și Domnul lui.

Într-o seară căpitanul stătea la patul lui și vorbea cu el. Atunci, dintr-odată paloare morții a acoperit fața vlăguită și pulsul bătea tot mai rar. Cu vocea stinsă, medicul muribund a mărturisit: ‚Acum toată nădejdea mea se sprijină pe scumpul meu Mântuitor.’ – N-a putut să spună mai mult; căci „funia de argint se rupe, vasul de aur se sfarmă, găleata se sparge la izvor.” (Ecleziastul 12,6)

Un zâmbet plin de pace și bucurie a mai trecut peste fața lui palidă, muribundul a ridicat mâna, a mai suspinat o dată adânc și – a fost la Isus, la Domnul său. –

Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” ...
 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţaprin Domnul nostru Isus Hristos! 

  1Corinteni 15.55,57

Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...